Mihaela Lupu

Communication • Health • Society

Autor: Mihaela Lupu

  • De unde știu eu că tu știi?

    De unde știu eu că tu știi?

    Circulă zilele astea o petiție care cere ca autorizațiile pentru practicarea medicinei complementare și alternative să fie acordate numai celor cu studii medicale. Legea care reglementează domeniul e din 2007 și permite, în anumite condiții, și absolvenților altor facultăți să devină practicieni. Numai că normele ei de aplicare n-au fost adoptate aproape două decenii, iar Ministerul Sănătății a publicat abia acum un proiect al acestora.

    Las petiția aici, dar nu despre ea vreau să vorbesc. Mi se par mai interesante întrebările pe care le ridică: cum decidem cui îi acordăm încrederea atunci când este vorba despre sănătatea noastră? Și ce înseamnă, de fapt, „m-am informat”?

    Din capul locului trebuie să stabilim o convenție: nu ne putem pricepe la toate. Nu e omenește posibil. Medicina este un domeniu complicat, într-o continuă actualizare, cu multe specialități. Nici medicii nu le știu pe toate. Nici din propria specialitate, darămite din altele. Așa că ne vedem cu toții nevoiți să ne bazăm pe expertiza altcuiva, în cazul nostru, a medicului.

    Dacă stăm bine să ne gândim, facem asta în cele mai multe aspecte ale vieții noastre. Nu știm ce compoziție are apa care curge la robinet, habar n-avem de mecanică aeronautică, nici nu ne imaginăm cum se produc mezelurile. Cu toate astea, folosim apa, ne urcăm în avion și, din păcate, consumăm și o grămadă de mezeluri. Ceea ce înseamnă că am acordat altcuiva încrederea că știe ceva ce noi nu știm și că își face treaba cu responsabilitate. Pentru că omul ăla știe, e pregătit, e responsabil. Nu e un oarecare, e un specialist.

    Dacă apa o putem cumpăra îmbuteliată sau putem renunța la mezeluri și mânca altceva, când vine vorba de sănătate nu ne putem trata singuri. Un guturai îl mai rezolvi cu un ceai și niște ventuze, dar apendicele nu ți-l poți scoate singur, nu? Cam plastic, dar ați înțeles ideea.

    Acum ajungem la subiectul spinos al competenței și al limitelor ei. În mod normal, pentru apendice mergem la chirurg, nu la oftalmolog, iar pentru o fractură la ortoped, nu la ginecolog. Deci ne bazăm pe evaluarea specialistului. Eu n-am mai făcut chimie din școala generală și nici atunci n-am înțeles-o. Din anatomie nu-mi mai amintesc mare lucru, doar chestii generale care țin de bun-simț. Pe când medicul, pe lângă că a învățat pe brânci doar ca să intre la facultate — ați văzut cam ce concurență e în continuare — învață permanent, e verificat și răs-verificat, discută ba cu unul, ba cu altul, citește literatură de specialitate din care, între noi fie vorba, noi, laicii, nu înțelegem decât conjuncțiile și prepozițiile.

    Înseamnă asta că știe la perfecție toate chichițele specialității lui? Că practica nu-i mai oferă nicio provocare? Că nu se îndoiește niciodată? Au contraire.

    Se îndoiește, se întreabă, se miră. Uneori nu are răspunsuri. Nu știe nici el întotdeauna de ce unele merg și altele nu. Dar încearcă, insistă, o ia pe altă cale. Pentru că asta e știința, my friend. O succesiune de încercări, limite, rezultate neașteptate și alte încercări, pe alte părți, din alte perspective. Miliarde de bucățele scormonite și întoarse pe toate părțile, observate și notate cu acribie, mii de ochi ațintiți asupra afirmațiilor celorlalți, mii de ore de citit, conștiința faptului că e posibil ca ipoteza cu care ai plecat la drum să nu se confirme și revelația continuă a picăturii în ocean.

    Forța științei nu stă în faptul că nu greșește. Stă tocmai în faptul că și-a construit mecanisme prin care încearcă să-și descopere greșelile.

    Și apoi vine surpriza contestării nu de către peers, adică oameni care cunosc domeniul, ci de către cei care nici cât prin gaura cheii n-au privit în intestine.

    Aici e schepsisul. Specialistul cunoaște. Dar, pe măsură ce cunoaște, începe să vadă și cât de multe nu cunoaște. Urmărești? Gen, cu cât știi mai multe despre ceva, cu atât ți se deschid în față necunoscutele, ramificațiile, potențialul, nesfârșitul.

    Pe când, dacă ai citit un articol despre simptomele colonului iritabil, ai impresia că știi — fie, nu tot, dar ai o idee destul de clară despre problemă. Sau, și mai bine, dacă tu însuți ai trecut prin asta, știi cum e. Iar când ești șmecher cu adevărat, recomanzi și altora tratamentul cu care ți-ai revenit. Logic. Zi că n-ai vreo vecină, mătușă, unchi sau mai știu eu ce cunoștință care ți-a întins o pastilă sau ți-a recomandat cu insistență niște hapuri.

    Iar în zilele noastre, Dumnezeule mare! Ai atâtea instrumente de inteligență artificială care îți servesc la marele fix diagnosticul dacă le ceri. Nu pot elibera rețete și tot trebuie mers la halatele albe, dar nu-i verificăm noi pe ei, mama lor de vânduți la Big Pharma?! Păi eu m-am informat, boss, am citit pă internet, pă Facebook. A zis la televizor, n-are cum să nu fie adevărat dacă e la televizor. Mi-a spus mie cineva, om serios, maică, avea păr alb în cap.

    Hm, sună cunoscut, nu?

    Și totuși, m-am informat sau nu m-am informat? Ar trebui s-o fac sau nu? Citesc ceva înainte? Îi pun întrebări medicului? Ce citesc? De unde? Cât? Cum știu dacă am înțeles ce am citit? Fac diferența între un studiu și alt tip de literatură? Eu, care recunoșteam mai devreme că pricep mai ales conjuncțiile și prepozițiile, sunt capabilă să-i evaluez metodologia și limitările?

    Pe de altă parte, nu toți medicii sunt la fel. Nu toți sunt la fel de bine pregătiți, curioși sau dedicați. Există practici depășite, conflicte de interese, profesioniști slabi. La naiba! Nici noi n-am înțeles toți toate noțiunile din școala generală și totuși avem un certificat de absolvire. Sunt și medici care susțin enormități. Sunt unii care nu înțeleg știința și alții care, de dragul unui ban în plus, sunt dispuși să-și calce jurămintele. Și ei sunt tot oameni și oamenii, se știe, sunt totuși niște animale.

    Și atunci ce fac eu, laicul? Neprofesionistul. Nespecialistul. Cum îl evaluez eu pe specialist? De unde știu că-i bine intenționat, serios, responsabil, priceput? Ce rol mai au acreditările, diplomele, consensul profesional și instituțiile în mecanismul prin care acordăm încredere, dacă și ele pot greși?

    Păi, ia s-o luăm așa: evident că sunt și medici incompetenți, dar o face asta competentă pe vecina mea? Pe mătușa (prietena sau colegul) care a trecut prin ceva asemănător? Sigur că există și studii cu probleme metodologice, uneori chiar fraude. Dar existența lor nu compromite întreaga cercetare și, mai ales, nu transformă experiența personală în dovadă științifică.

    Să presupunem că mă doare spatele, iau un medicament și peste două zile durerea dispare. Știu cu certitudine două lucruri: că am luat medicamentul și că durerea a dispărut. Ce nu știu este dacă a dispărut datorită medicamentului. Poate ar fi trecut oricum. Poate am stat mai puțin la birou. Poate am dormit mai bine. Sau poate medicamentul chiar a funcționat. Experiența mea, oricât de reală și de convingătoare pentru mine, nu-mi permite să aflu care dintre variante este cea adevărată.

    Dacă același lucru li s-a întâmplat și mătușii, vecinei și încă unor șapte prieteni, am zece experiențe personale. Nu am încă un studiu. Zece povești nu devin statistică doar pentru că le punem una lângă alta.

    Experiența personală răspunde foarte bine la întrebarea „ce mi s-a întâmplat mie?”. Răspunde mult mai prost la întrebarea „ce se întâmplă, în general, dacă facem X?”. Tocmai asta încearcă cercetarea să afle, separând pe cât posibil efectul pe care îl caută de tot zgomotul din jurul lui. Și tocmai de aceea nici experiența medicului, oricât de vastă, nu e suficientă de una singură. O parte din competența specialistului constă în capacitatea de a-și pune propria experiență în relație cu dovezile produse de alții.

    Asta nu înseamnă că trebuie să credem orbește medicul, studiul sau instituția. Niciunul nu-i infailibil. Înseamnă că imperfecțiunea lor nu face toate sursele de cunoaștere egale. Faptul că există medici slabi nu o face pe vecina mea competentă, după cum existența unui studiu prost nu transformă experiența personală în dovadă științifică.

    Și totuși, trebuie să ne informăm. Dar cum? Nu putem recupera în câteva ore de citit zeci de ani de pregătire și nici nu putem verifica de capul nostru un întreg domeniu de cercetare. Putem însă să ne uităm la câteva lucruri: cine spune asta? Ce pregătire are? Vorbește despre domeniul în care este competent? Pe ce dovezi se bazează? Este ceea ce spune compatibil cu ceea ce știe, în ansamblu, comunitatea profesională? Își recunoaște limitele? Există și alte surse independente care spun același lucru?

    Diplomele, acreditările, instituțiile și consensul profesional nu ne oferă certitudini. Ne oferă însă repere. Sunt filtre imperfecte, construite tocmai pentru că eu nu pot să mă fac medic înainte să-mi aleg medicul și nici cercetător înainte să decid dacă un tratament are sens.

    Așa că da, informați-vă. Citiți, întrebați, cereți explicații. Cereți și o a doua opinie când ceva nu vă convinge. Dar a fi bine informat înseamnă și să știi unde se termină ceea ce poți afla singur și unde începe competența celui care și-a petrecut ani din viață învățând lucrurile pe care tu tocmai le cauți pe Google.

    Nu e încredere oarbă. E recunoașterea faptului că nu toate părerile cântăresc la fel.

    Nici n-ar trebui, când e vorba de sănătate.

    Dacă vreți să scormoniți mai departe:

    National Academies — Communicating Science Effectively: A Research Agenda (2017)

    Wellcome / RAND Europe — Public Trust in Science and Scientific Trustworthiness (2026)

    Brian Wynne — Misunderstood Misunderstanding: Social Identities and Public Uptake of Science (1992)

    National Academies — Trust and Confidence at the Interfaces of the Life Sciences and Society: Does the Public Trust Science? (2015)

    Imagine generată cu ajutorul inteligenței artificiale (OpenAI).

  • Pe cine ascult când toată lumea strigă?

    Mai demult, credeam că oamenii își formează opiniile în mare parte pe baza informațiilor pe care le au. Că educația influențează felul în care privesc sănătatea, politica sau conduita socială. Credeam că, atunci când întâlnesc dovezi mai bune, sunt dispuși să-și schimbe părerea. Că ascultă argumentele, compară informațiile și își revizuiesc concluziile.

    Nu-i nimic rău în a descoperi că ai greșit. Dimpotrivă. Mi se pare unul dintre cele mai sănătoase exerciții intelectuale. Iar eu chiar credeam că asta facem, în general, cu toții. Era o imagine reconfortantă despre noi. Și, recunosc, îmi plăcea să cred că este adevărată.

    Astăzi nu mai sunt așa de sigură.

    Nu e vorba că oamenii nu apreciază informația, necesitatea ei, dimpotrivă. Dar pentru că am înțeles că informația, de una singură, schimbă foarte rar convingeri. Mai întâi alegem cui îi acordăm încrederea, abia după aceea alegem și ce dovezi suntem dispuși să acceptăm.

    Iată o situație obișnuită. Vreau să aflu mai multe despre un vaccin, un tratament, o dietă sau mai știu eu ce. Îl întreb pe maestrul Google. Îmi deschide sute de sertare. Sau, dacă vreți, mă aruncă într-o piață imensă. Într-un colț, un medic îmi explică rezultatele unui studiu. Mai încolo, cineva s-a urcat pe gard și strigă că el cunoaște adevărul pe care ceilalți îl ascund. Câteva doamne își compară experiențele și mă asigură că pomada lor a făcut minuni. La o altă tarabă, un influencer vorbește cu o siguranță pe care nici realitatea nu o are întotdeauna. Toți arată convinși și au argumente. Toți îmi cer același lucru: să-i cred. Eu cum aleg?

    Mă uit la om și încerc să-mi dau seama dacă știe despre ce vorbește. Înainte să cântăresc argumentele, eu îl cântăresc pe cel ce le aduce. Încerc să-mi dau seama dacă îl consider competent. Să văd dacă mi se pare cinstit. Dacă îmi vorbește pe limba mea, dacă mă identific cu el, dacă înțelege lumea în care trăiesc eu. Toate astea se întâmplă în câteva secunde și, de obicei, fără să-mi dau seama. Abia apoi sunt atentă la ce spune. Și presupun că nu doar eu fac asta.

    Ce e prost, de fapt, e că în piața asta are toată lumea acces. Dacă nu umblă cu nădragii-n vine și-și plătesc taraba, toți au dreptul să-și expună marfa. Dar pe mine cine mă ajută să aleg? Eu cred că-mi trebuie castraveți, dar ies de acolo cu varză. Intru în piață căutând un răspuns și ies cu impresia că am găsit un om în care să cred. De multe ori, răspunsul vine mult mai târziu.

    Poate că aici e hiba. Credem că problema e în lipsa informației, dar informație e din belșug. Problema e alta. Că nu o alegem pe ea, ci pe omul care o aduce. Și felul în care alegem omul spune mai multe despre noi decât despre ei. Îi ascultăm pe cei care ne seamănă, care vorbesc pe limba noastră. Pe cei care ne confirmă experiențele sau temerile. Pe cei care par siguri pe ei. Abia după asta ascultăm și argumentele.

    Dacă e să fiu foarte sinceră, și eu fac același lucru. Și eu am oameni pe care îi cred mai ușor decât pe alții. Și eu citesc mai cu atenție un autor în care am încredere decât pe unul care mă irită de la primul paragraf. Și eu resping ideile unora pe care îi văd în opoziție.

    Nu cred că există o soluție simplă. Și nici nu cred că răspunsul este să avem încredere orbește în orice autoritate. Spiritul critic rămâne indispensabil. Dar poate că îl folosim prea des într-o singură direcție, spre ceilalți și prea rar spre noi înșine.

    Cum am ajuns să am încredere în omul pe care îl ascult? De ce pe el și nu pe altul? Ce anume mă face să-i acord credibilitate înainte să-i verific argumentele? Nu sunt întrebări despre ei, ci despre noi.

    Alegerea asta vorbește despre fricile noastre. Despre valorile noastre și experiențele prin care am trecut, despre oamenii pe care am învățat să-i credem și despre cei pe care am învățat să-i privim cu suspiciune. Încrederea nu spune doar ceva despre celălalt. Spune, poate în primul rând, ceva despre noi.

  • Nimeni nu intră relaxat într-o clinică

    Nimeni nu intră relaxat într-o clinică

    Oricare ar fi motivul pentru vizită, un sâmbure de emoție tot își face loc în capul pieptului. Chiar și atunci când mergi pentru un examen de rutină, ceva aparent banal, aștepți mai degrabă momentul în care vei pleca și vei afla că totul este în regulă — ne revedem peste șase luni sau peste un an, poate chiar doi.

    Dacă ai pe cineva cu tine pentru sprijin moral (sau doar să-ți țină poșeta) sau mergi singur, te simți vulnerabil când treci de ușă și intri în spațiul care aparține oamenilor în halate albe, cei care te vor întoarce pe toate părțile și în fața cărora, într-un fel sau altul, nu mai ai niciun secret.

    Dar cine se gândește la asta atunci când vorbim despre un sistem de sănătate, fie el public sau privat? Cei mai mulți se gândesc la o clinică, la un cabinet medical sau la un spital în termenii competenței profesionale, ai tehnologiei sau ai accesibilității. Și totuși, pentru cel care îi trece pragul, experiența medicală începe cu mult înaintea consultației propriu-zise. Asta dacă ai decis să treci pragul și nu rămâi acasă de teama pe care o împărtășesc atâția români, aceea că, indiferent ce și cum, doctorii tot o să-ți găsească ceva.

    În fond, nimeni nu intră niciodată relaxat într-o clinică. Chiar și cei care sunt mai stăpâni pe ei tot caută o confirmare: un zâmbet, o voce calmă, senzația că nu sunt doar un număr într-un registru de programări.

    Vulnerabilitatea nu vine doar din anticiparea unui diagnostic, ci din simpla experiență. Vine din felul în care spațiul medical funcționează într-un dezechilibru inevitabil: unii știu, alții încearcă să înțeleagă, unii decid, ceilalți așteaptă explicații, rezultate sau vești bune. Pacientul intră într-un univers pe care nu îl controlează, nu îl dorește și al cărui limbaj îi este, de multe ori, străin.

    Tocmai de aceea experiența medicală începe înaintea consultației propriu-zise. Începe cu telefonul la recepție, cu felul în care ți se răspunde atunci când pui o întrebare care poate părea banală, cu tonul în care ți se spune să aștepți, cu răbdarea sau graba celuilalt, cu zâmbetul și căldura care se simt chiar și de partea asta a receptorului — la fel cum se simt dezinteresul, iritarea sau ochii dați peste cap.

    Experiența începe și continuă în așteptare: în zilele care se scurg până la consult, în minutele din sala de așteptare, în timpul în care se prelucrează probele și în spațiul acela suspendat dintre „probabil nu e nimic” și toate scenariile pe care mintea începe inevitabil să le construiască. Am simțit și eu asta pe pielea mea, ca pacient, de curând. Am simțit-o și ca aparținător, iar așteptarea pare atunci și mai chinuitoare.

    Însă pentru cei care lucrează într-o clinică, toate astea sunt rutină. Zeci de telefoane, programări, analize, pacienți, formulare, casa de asigurări, întârzieri, nervi, presiune. Pentru pacient, experiența nu e niciodată rutină. E personală. E intimă. Uneori, înspăimântătoare.

    Poate tocmai aici se produce ruptura. Între sistemul medical și oamenii care intră în el nu doar cu analize, simptome și bilet de trimitere, ci și cu experiențe anterioare, de multe ori neplăcute, cu poveștile altora și cu neîncrederea construită în timp. Vin cu frica aceea greu de recunoscut că, odată intrați acolo, nu mai controlează mare lucru.

    În ultimii ani, după pandemie, relația dintre pacienți și sistemul medical pare să se fi complicat și mai mult. Neîncrederea, anxietatea și oboseala socială s-au așezat undeva în fundal, chiar dacă nu vorbim mereu despre ele. Mulți oameni ajung deja tensionați, defensivi, căutând nu doar un diagnostic corect, ci și sentimentul că sunt ascultați și înțeleși.

    Ca să mai reducă puțin din senzația lipsei de control, petrec ore pe internet, pe forumuri sau căutând explicații pentru simptomele lor. Uneori ajung în cabinet după conversații întregi cu ChatGPT sau după pagini citite pe Google, încercând să înțeleagă ce li se întâmplă înainte ca cineva să le spună oficial. Alteori vin pregătiți să confrunte diagnosticul sau să verifice dacă medicul le confirmă bănuielile. Nu neapărat din lipsă de încredere, cât din nevoia foarte omenească de a recâștiga puțin control asupra unei experiențe care îi vulnerabilizează.

    Aici comunicarea devine mai importantă decât pare. Nu pentru că ar putea înlocui competența medicală, ci pentru că poate face vulnerabilitatea mai ușor de dus. Un răspuns spus cu răbdare, câteva minute în plus pentru explicații sau simplul sentiment că cineva te ascultă pot schimba radical felul în care traversezi experiența medicală.

    Iar asta devine poate și mai greu tocmai atunci când cei din sistem sunt, la rândul lor, obosiți, presați, suprasolicitați sau nevoiți să gestioneze zeci de oameni într-o singură zi. Comunicarea nu înseamnă doar amabilitate sau un exercițiu abstract de empatie. Înseamnă capacitatea de a-l lua de fiecare dată pe celălalt de la capăt, chiar și atunci când pentru tine e a douăzecea consultație, al cincizecilea telefon sau încă o zi foarte grea.

    Pentru cei care lucrează în sistemul medical, multe dintre aceste lucruri devin inevitabil rutină. Pentru pacient însă, rareori sunt. Nimeni nu își trăiește propriul diagnostic ca pe o formalitate administrativă.

    Poate că tocmai de aceea experiența pacientului nu poate fi redusă la o simplă evaluare de tip customer service. În spațiul medical, comunicarea înseamnă uneori diferența dintre a te simți tratat ca un caz și a te simți tratat ca un om.

    Competența medicală va rămâne întotdeauna esențială. Dar poate că felul în care un pacient este primit, ascultat și înțeles face și el parte din îngrijire, chiar dacă nu apare în analize, protocoale sau statistici.

    Iar într-o societate tot mai anxioasă și mai neîncrezătoare, poate că tocmai aceste gesturi aparent mici sunt cele care reconstruiesc, încet, relația dintre oameni și sistemul medical.

    Photo: Franz Bachinger / Pixabay

  • Cine ne mănâncă zilele?

    Cine ne mănâncă zilele?

    Infinite scrolling sau cronofagul pervers

    Când am întâlnit metafora castronului fără fund [1], mi-a venit în minte paralela cu una din metodele de dietă, anume să mănânci din farfurii mai mici. Cu cât e castronul mai mare, cu atât mâncăm mai mult și mai repede (mai repede, deci mai mult). Cam așa stă treaba și cu feed-ul – ceea ce pe românește se cheamă a hrăni. În cazul social media mai degrabă a îmbuiba.

    Verbul ăsta se folosește mai mult la diateza reflexivă, adică eu mă îmbuib pe mine, dar iată cum tranzitează el către o formă activă, în care subiectul face acțiunea: el îmbuibă. Ca să rămân în temă, în diateza pasivă subiectul gramatical suferă o acțiune. Deci eu sunt îmbuibatat de către cineva.

    Nu voiam să vorbim despre gramatică, ci despre cum am ajuns să tranzităm de la activ la pasiv când vine vorba de consumul de social media. Și despre cât de ușor am ajuns să ne lăsăm îmbuibați de feed-ul care este încărcat și desfășurat în timp ce noi navigăm fără să ne oprim.

    Se cheamă infinite scrolling și nu e descoperit accidental, ci e un produs gândit să transforme degetul mare într-un cârlig. Așa cum se ajută maimuțele de el ca să se agațe de liane, așa ne agățăm și noi de ecranul care ne aduce hrana iluzorie a socializării. N-am să încerc să despic firu-n patru despre psihologia sau antropologia virtualului și sunt sigură că mulți dintre noi suntem conștienți de faptul că uneori nu suntem capabili să ne controlăm. Așa că vreau să propun o clipă de atenție la obiceiurile pe care am vrea să le nu le mai avem (să le schimbăm presupune muncă). Altfel ne plângem că n-avem timp. Să citim.

    Mă gândeam la celebrul eseu al lui Friedman despre responsabilitatea socială a unei organizații, anume că singura pe care o are „este să-și folosească resursele și să se angajeze în activități care să-i crească profitul”[1], adică să aducă bani acționarilor ei, înscriindu-se în niște norme etice elementare și respectând legile statului unde își desfășoară activitatea. Corect, nu?

    Sigur, orice organizație trebuie să facă bani, doar ei sunt motorul economiei. E bine că noțiunea de CSR (Corporate Social Responsibilty) e una adoptată de din ce în ce mai multe organizații (cu toți stropii de ipocrizie) –  e mai bine s-o avem (noțiunea), decât să nu ne pese deloc. Dacă e să fim sinceri, acțiunile astea au acoperit multe nevoi, au darul de a-i inspira și pe alții și, până la urmă, propun în spațiul public discuții pe care autoritățile evită să le aibă.

    Multe activități comerciale sunt atent monitorizate, se supun unor reglementări stricte (industria alimentară, farmaceutică), mai ales cele care țin de siguranța fizică a consumatorilor. În ceea ce privește produsele virtuale, ele sunt o industrie gri, neclară încă pentru autorități.

    Revenind la oile noastre, nu-l suspectez pe inventatorul „infinite scrolling”[2] de rea-voință. Nu cred că, atunci când a creat produse care au rolul de a ne ține captivi, a avut în vedere efectele negative pe care le va avea dependența. Acum zice că regretă. Sigur a vrut să creeze o dependență, scopul e tocmai ca degetul să nu părăsească ecranul – efectul de cârlig e cel care provoacă engagement la un moment dat. Nu cred că cineva și-a imaginat că, dacă îi va atrage pe oameni în comunități virtuale, îi va extrage din cele reale. Până la urmă, și oamenii au discernământ. Sau nu?

    Atunci când nu realizezi ce se vinde, dacă e gratis, înseamnă că tu ești produsul – atribuită lui Marc Andreessen, e o atenționare venită din partea specialiștilor în tehnologie, însă doar după ce găselnița își va fi atins scopul. În „Dilema Socială”[3], inginerii din tehnologie acuză în special platformele de media sociale că folosesc psihologia împotriva oamenilor. Scopul a fost unul pur comercial, cu siguranță.

     Că organizațiile trebuie să respecte legile statelor în care acționează e un fapt. Cum măsuri extreme (precum controlul sau interzicerea internetului) sunt de neimaginat în Europa, SUA sau Canada, nu știu ce stat și-ar putea asuma reglementarea acestuia după legi pământene și în spețe atât de subtile precum „infinite scrolling”. Dr. E. O. Wilson spune că avem „emoții paleolitice, instituții medievale și tehnologia zeilor”.[4]

    Meta-cogniția e o abilitate necesară, care se poate deprinde. Educația e, ca întotdeauna, răspunsul la toate dilemele, inclusiv la cele tehnologice. Neuro-științele se dezvoltă și ne aduc zi de zi răspunsuri noi. Odată cu ele cresc și științele tehnologice specializate, inclusiv psihologia. Comportamentul virtual se transpune în comportamentul fizic, în lumea reală, emoțiile le manifestăm și în cadrul societății fizice.

    Suntem abia în zorii IA. Poți să rămâi captivul lumilor virtuale sau să te alături corului de denunțători ai eretismului și ai apocalipsei. Comportamentele extreme nu vor opri lumea din mers. Tot vorbim de reziliență, dar nu mai putem reveni la forma inițială, la starea de dinainte de „șoc”. Trebuie să reglăm lucrurile din mers. Trebuie să privim critic, să ne străduim să decantăm, să alegem ce ni se potrivește și să învățăm să lucrăm cu noi. Să dezactivăm notificările, să ne impunem limite de timp pe care să le respectăm și să ne angajăm în activități care să ne deconecteze.

    Universitățile trebuie să pregătească specialiști în etica noilor tehnologii, jurnaliștii trebuie să se specializeze și ei în a „mirosi” fake-ul și a căuta (re)sursele atât de diferite azi, responsabilitatea socială trebuie să fie mai mult decât un slogan. Pași se fac, trebuie să îi încurajăm. La fel ca Alfred Nobel, foști lucrători în industria asta atât de acaparatoare, care manipulează cu succes centrul recompensei din creierul nostru, încearcă abodări mai blânde, mai conștiente. Trebuie să-i căutăm și să-i ascultăm și pe ei.[5]

    Cutia Pandorei s-a deschis, acum trebuie să învățăm să trăim cu toate câte au ieșit din ea.

    [1] https://www.mckinsey.com/featured-insights/corporate-purpose/from-there-to-here-50-years-of-thinking-on-the-social-responsibility-of-business

    [2] https://bootcamp.uxdesign.cc/how-the-invention-of-infinite-scrolling-turned-millions-to-addiction-3096602ef9af

    [3] https://www.thesocialdilemma.com/

    [4] https://www.humanetech.com/

    [5] https://www.humanetech.com/

    [1] https://bootcamp.uxdesign.cc/how-the-invention-of-infinite-scrolling-turned-millions-to-addiction-3096602ef9af

  • “Why do you read so much?”

    “Why do you read so much?”

    „- De ce citești atât de mult?

    Tyrion se uită în sus, de unde venea vocea. Jon Snow stătea la câțiva metri, privindu-l curios. Închise cartea și spuse:[…]

    – Tu vezi un pitic. […]Am picioarele scurte și strâmbe și pășesc cu greutate.[…] Brațele sunt destul de puternice, dar prea scurte. N-o să fiu niciodată un spadasin. […] Dacă mă nășteam țăran, m-ar fi lăsat să mor sau mă vindeau la circ.[…] Da, vai! M-am născut Lannister of Casterly Rock. […] Trebuie să fac onoare Casei mele, nu crezi? Totuși, cum? […] Ei bine, s-ar putea ca picioarele să fie prea mici pentru corpul meu, dar capul e prea mare, deși îmi place să cred că destul de mare pentru mintea din el.[…]  Îmi privesc cu luciditate punctele tari și slăbiciunile. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia[…] și eu am mintea mea…, iar o minte are nevoie de cărți, așa cum o sabie are nevoie de piatră care s-o ascută. Tyrion bătu cu degetul în coperta de piele. „De-aia citesc atât de mult, Jon Snow.” (”Game of Thrones” – George R.R. Martin, Traducerea mea)

    Am auzit la radio o știre cum că în România se citește mai puțin de o carte/om într-un an. Cum subiectul se înscrie printre preocupările mele, am început să cercetez mai îndeaproape problema și m-am luat cu mâinile de cap. De fiecare dată când au loc examenele de Bac, mai ales cele de la română, ies în presă, spre amuzamentul nostru, tot felul de bâlbe și inepții pe care le scot tinerii absolvenți de liceu, dar nu știu cât de des ne punem problema în ce măsură suntem noi, părinții, responsabili pentru situația asta.

    E adevărat, noi le-am pus telefonul și tableta în mână, bucuroși că am căpătat două ore de liniște seara, când veneam de la muncă storși de putere. Dar tot noi le plătim meditațiile, tot noi am alergat cu ei în stânga și în dreapta către diverse activități extrașcolare și tot noi îi trimitem în cameră să citească.

    Dar am impresia că, de multe ori, ignorăm faptul că exemplul personal poate fi mai puternic decât orice îndemn. De acord, adolescenții vor face taman invers, la naiba, asta e datoria lor! Însă, după ce se vor așeza mai bine pe picioarele lor și vor începe să înțeleagă ce e cu ei pe lumea asta, ce fel de comportament vor replica?

    Aud că unii părinți impun un timp minim zilnic (sau un număr de pagini) de petrecut cu cartea în brațe (și cu mintea la telefon). Îl impun copiilor, nu lor. Ar fi interesant de știut câți dintre acești părinți, câți dintre noi toți alegem o carte în defavoarea unui film. Poate seara, poate duminica la cafea, poate, mă scuzați, în locul unde și regele merge singur, poate măcar pe plajă, când suntem în vacanță.

    Deși n-ar trebui să mai fie o surpriză, ne sperie rezultatele testelor PISA, care arată că numai 5% dintre elevi sunt capabili să înțeleagă un text mai lung, să înțeleagă concepte „abstracte sau contraintuitive sau să facă diferența între fapte și păreri”. Ce păcat că n-au și adulții astfel de teste! Nu cred că rezultatele lor ar fi mult mai bune decât ale copiilor.

    Studiile despre efectele cititului și despre efectele pe care le are cititul de plăcere asupra creierului sunt din ce în ce mai dese, iar interesul în lumea academică crește odată cu îngrijorarea cu privire la viitorul copiilor noștri. Ba, oamenii de știință au mers până într-acolo încât au studiat cum e percepută cartea tipărită, cea audio și cea publicată pe un suport electronic.

    Dar nu către studii vreau să vă îndrept atenția azi, ci către noi înșine, căci mi-am pus întrebarea dacă noi, părinții, mai citim azi cărți. Oare am putea căpăta obiceiul ăsta dacă n-am fost cititori pasionați în copilărie sau adolescență? Oare putem reveni la obiceiul ăsta cu aceeași bucurie, dacă l-am avut cândva? Cum ne ținem mintea ascuțită și gândirea critică? Cum încercăm să înțelegem lumea în care trăim?

    Rapoartele celor de la Data Reportal arată o creștere medie de 20% a utilizării youtube și social media. Creșterea nu s-a realizat doar cu ajutorul copiilor și adolescenților, 91,5% dintre români petrec timp liber în fața ecranelor. Zilnic. În medie 6 ore consum de internet, zilnic ( parte este în interes profesional, de acord).

    Da, se poate lansa o discuție întreagă despre scopul pentru care citim, despre faptul că o postare pe o rețea socială „se citește”, despre cum nu mai avem timp sau disponibilitate, despre nevoia de escapism/imersie/relaxare pe care o acoperă un film, despre cum a devenit cititul desuet, când Google și AI îți răspund la orice întrebare… (deși cum știi ce întrebări să pui, dacă nu citești ca să afli ce te-ar putea interesa?), despre cum viața „reală” trebuie trăită etc. Însă toate astea, cu altă ocazie.

    Invitația mea e către auto-analiză. Întrebați-vă sincer ce și când citiți, de ce nu (mai) citiți mai des, ce v-ar putea convinge s-o faceți și poate împărtășiți și cu mine. Tare îmi doresc să aflu citind comentariile voastre!

    Lasă un răspuns

  • De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    Mă întreba fii-miu deunăzi de ce trebuie să se poarte mai frumos cu o fată decât cu un băiat; de ce, dacă tot vrem egalitate, așteptăm tratament preferențial; de ce o femeie poate să sară cu pumnii și picioarele pe un bărbat, fără să fie la fel de blamată cum ar fi el dacă ar face-o.

    De ce, dacă o femeie plânge, își exprimă emoțiile, dacă un bărbat plânge, e considerat „fătălău”? De ce, dacă o femeie face avansuri unui bărbat, el ar trebui să se simtă flatat, iar, dacă le face el, e considerat un hărțuitor? De ce ziua de 8 Martie e considerată „Ziua femeii” și e sărbătorită cam pe tot globul, dar de ziua bărbatului nu știe nici dracu’?

    Nu trebuie. Nu așteptăm (vezi aici). Nu poate.

    Nu e fătălău. Aici contează măsura și contextul, pentru amândoi. La asta am răspuns într-un articol și nu, nu e 9 martie, nu toți bărbații sunt niște bețivi, ci 19 noiembrie.

    Azi vreau să scriu pentru băieți și pentru bărbați. Sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă fără voi. Vreme de mii de ani ați luat deciziile care ne privesc și pe noi. Voi ați făcut și ați scris istoria, voi ați făcut legile de stat și pe cele religioase, voi le-ați aplicat, voi ați făcut primele tratate de medicină și ați experimentat-o, voi ați cucerit mările și ați înfipt steagurile, voi ați pus și ați rupt lanțuri. Lumea, așa cum arată ea azi, e în cea mai mare parte creația voastră. Noi nu puteam face toate astea cu copiii de mână, de țâță, de fustă.

    Dar tot voi ne-ați făcut și nouă loc în lumea asta a voastră. Unii mai de milă, alții mai de silă, mai puțini din convingere. Mulți dintre voi sunt și acum detractori care nu înțeleg ce caută o femeie pe schele, pe pescadoare, la amvon. La naiba, ce caută în sala de operație, la masa de scris, în senate universitare, în politică sau în vârful corporațiilor? Unii caută pe toate părțile perfomanțele lor, poate găsesc o hibă. Dacă nu o au la muncă, sigur o au acasă. Nu e o mamă dedicată, sau, și mai rău, nu are copii. Își neglijează soțul sau, și mai rău, e o scorpie (urâtă, grasă etc) pe care un bărbat n-ar atinge-o. Fie e șleampătă și neîngrijită, o feministă păroasă și nespălată, fie, dacă e tânără, frumoasă și cochetă, și-o caută cu lumânarea. Femeile care nu ies în evidență sunt… ei bine, niște gospodine.

    Însă eu vreau să-i remarc și să-i felicit pe bărbații care au înțeles că e un loc sub soare pentru toată lumea.

    Pe cei care au înțeles că lumea nu e împărțită între bărbați și femei, ci e compusă din bărbați și femei. Care nu se simt intimidați dacă partenera aduce mai mulți bani acasă sau are mai mult succes, ci sunt mândri că ei îi stau alături și participă la drumul ei.

    Pe bărbații care vor tot ce e mai bun pentru fiicele lor: independență, alegeri libere, o viață împlinită prin ele însele. Pe bărbații (și femeile deopotrivă) care înțeleg că nu suntem în luptă, ci în parteneriat. Pe cei care plâng uneori. Pe cei care își recunosc slăbiciunile ca fiind omenești și care nu lasă frustrarea să dicteze acțiuni. Pe cei care au înțeles cât de mult rău fac prejudecățile pentru ambele sexe. Pe cei care sunt destul de puternici și încrezători încât să-și încurajeze partenerele să cucerească lumea, iar ei să le împărtășească bucuria.

    Pe cei care nu-și pedepsesc băieții că nu sunt destul de bărbați ci, dimpotrivă, găsesc natural și imperios necesar să-i îmbrățișeze și să le spună că-i iubesc. Pe cei care învață și care nu cred că bătaia și frica din copilărie i-a făcut mai puternici, ci, dimpotrivă. Pe cei care nu repetă aceleași metode de educație. Pe cei care înțeleg că lumea se schimbă și că nu era neapărat „mai bine pe vremea noastră”.

    Pe băieții care-și îmbrățișează mamele, surorile, bunicile, prietenele. Pe bunicii care-și învață nepoatele să pescuiască (să deseneze, să repare, să orice…).

    Pe bărbații care știu că „nu” înseamnă „nu”. Pe cei care ne fac loc în lumea lor, dar care ne dăruiesc flori. Pe cei care se trezesc noaptea la schimb cu mamele de câte ori e nevoie. Pe cei care spală vasele și toaleta, dar care cară și sacoșele mai grele. Pe cei care scot câinele la plimbare. Pe cei care merg la ședințele cu părinții. Pe cei care împart cu soțiile grupurile de watsapp de la școală (engleză, baschet, etc). Pe cei care știu în ce clasă e copilul și în ce sertar are ciorapii.

    Pe cei care văd în ridurile soțiilor nopțile nedormite, grijile familiei pentru prezent și viitor, alergătura de fiecare zi între casă și serviciu, poate și o ceartă la care ei puteau fi mai rezervați, sau mai atenți… Pe cei care văd în transformările corpului feminin oglinda vieții lor împreună. Pe cei care vor să piară primii nu ca să nu rămână neîngrijiți, ci pentru că nu concep viața fără ele. Fără dădăceala zilnică, expresie firească a grijii ce trebuie îndreptată către cineva. Fără of și vai (picioare, spate, alte încheieturi). Fără lacrimile de dorul copiilor și umflatul în pene de mândria nepoților.

    Aș vrea să le mulțumesc lor azi, dacă îmi permiteți..

  • Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Mișcările feministe și reprezentatele sale (mai ales cele radicale) au reușit să ridice sprâncene, să creeze rumoare și dezaprobare, ba chiar au inspirat mișcări de opoziție. Masculinismul, mișcare socială apărută în anii ΄80, cere restaurarea vechii orânduieli prin apelul său la protecția virilității.

    Tații divorțați, părăsiți și bărbații care experimentează o criză de identitate fac lobby pentru acordarea unor drepturi ce ar trebui să le restabilească puterea. Ei se confruntă cu realitatea de care se temea Cato[1] în fața acordării unor drepturi femeilor, aceea că ele vor sfârși prin a-i conduce.

    Așa cum femeilor le-a luat mii de ani să-și caute vocea, s-o exprime, să-și ocupe locul în societate, așa bărbaților le trebuie un timp pentru a lămuri confuzia propriei identități. Unii bărbați sunt feminiști, umaniști în esență, în timp ce alții au nevoie ca propria virilitate să le fie legiferată. E o paradigmă nouă, pe care nu toți și-au însușit-o, de aceea își cer poziția înapoi, într-o încercare sterilă de cultivare a „masculinității proeminente”.[2]

    Pentru ca să-și găsească locul în aceeași societate în care și-au făcut loc și femeile, Goldberg (1986)[3] le recomanda bărbaților „să se raporteze la libertatea feminină de pe poziții egale, și nu de servitori vinovați sau inamici ostili.”[4] Aici se află cheia întregii probleme. Femeile nu vor să ia locul bărbaților, nu vor să-i priveze de nimic, vor doar o șansă pentru împlinirea propriului potențial, dacă se poate fără să se lupte cu toată lumea din jur. Dacă au parte și de puțin ajutor, cu atât mai bine!

    Salarizarea inegală în multe țări civilizate, încă slaba reprezentare a femeilor în politică sau în funcții înalte de conducere sugerează că, dintr-un motiv sau altul, pentru femei este încă dificil să acceadă în poziții importante.

    Fie nu sunt suficient de ambițioase și determinate să încerce, fie prezența lor acasă le împiedică să dedice mai mult timp propriilor cariere. Iar dintre cele care au reușit, câte se pot lăuda și cu o viață de familie? Maternitatea rămâne rolul și împlinirea lor, dar când nu vor mai fi nevoite să aleagă or una, ori alta?

    Ascensiunea la locul de muncă presupune ore suplimentare, cine de afaceri sau delegații. În mod tradițional, mama este cea care va renunța la carieră pentru a se dedica familiei, fie mulțumindu-se cu o poziție inferioară, fie părăsind locul de muncă, când concilierea devine imposibilă.

    Poate că în România pare a fi o non-problemă, doar nimeni nu împiedică o femeie să aleagă ce carieră își dorește, dar când privești mai atent observi că suntem încă tributari prejudecăților și unor cutume ce par înțepenite într-un trecut îndepărtat. E și mai trist că (încă) multe femei perpetuează starea de fapt.

    E normal ca femeia să lucreze și să aducă un ban în casă, e bine și să meargă la școală dacă asta o ajută să câștige mai mult, dar de curățenie, ședințe cu părinții, gătit sau supravegherea și îngrijirea copiilor n-o să se ocupe bărbatul! Chiar în familiile în care cei doi părinți împart sarcinile în mod cât mai egal și corect, cât de confortabil se simte bărbatul care câștigă mai puțin decât soția, sau are o poziție inferioară în ierarhia din viața profesională?

    Iar dacă nu-i impune el rolul, e greu să nu simtă presiunea exercitată de rețeaua compusă din socrii, părinții și prietenii neobosiți să-i judece alegerile. Care îl compătimesc pe amărât că femeia lui n-are grijă de el, sau că a ajuns în situația de a pregăti el cina copiilor. Și dacă toate astea nu sunt destul de puternice, are ea grijă să-i țină dependenți de prezența și muncile pe care le depune în familie, palidă justificare a rolului său indispensabil și tristă manieră de trascendență.

    Noile recomandări ale Uniunii Europene cu privire la „cotele”[5] de reprezentare a femeilor în organizațiile mari vor stârni iarăși furia detractorilor, însă  după o vreme ar trebui să devină norma. Sistemul de valori trebuie adaptat noilor provocări. Ferocitatea capitalismului și piețelor concurențiale s-a potrivit caracteristicilor masculine, poate că lumea are acum nevoie de abilități feminine.[6] Exemplul post-război al țărilor africane arată că se poate.[7]

    E paradoxal că, încercând să asiguri egalitate pentru toți, îi vei nedreptăți pe cei ce se pot ridica deasupra celorlalți, iar asta naște o altă problemă socială. Bărbatul alb, de vârstă medie, care nu a asuprit sclavi și, poate, le-a tratat corect pe femeile din viața lui, se plânge că se simte discriminat la locul de muncă, pentru că nu face parte din vreo minoritate sau grup favorizat. Cu toate acestea, sociologii sunt de acord că schimbările trebuie impuse, ca să se petreacă mai repede.[8]

    Și să dea naiba dacă femeile nu vor reuși să profite de șansa asta! Aflate în cel mai bun moment istoric, fiecare ar trebui să fim ambasadoarele feminismului – cel care ne asigură controlul propriului destin. Când vezi atâtea tinere preocupate mai degrabă să se încadreze într-un tipar de frumusețe ca să-și asigure un „provider”, decât să susțină revoluția culturală, realizezi că mai e mult până departe. Sau împlinirea prin maternitate ne controlează mai profund decât credeam.

    Libertățile și drepturile femeilor, care sunt ale omului în esență, sunt încă atât de fragile la nivel global, încât trebuie păzite cu grijă și trebuie asigurate tuturor femeilor. Când n-o să mai vorbim despre îngrădirea accesului la educație pentru fete, despre crime de onoare, despre mutilare genitală, vom trăi deja într-o lume mai bună. Iar la construcția acestei lumi participăm și noi, femeile, iar asta e o treabă pe care ar fi bine să ne-o asumăm cu responsabilitate. E șansa noastră.

    [1] https://libquotes.com/cato-the-elder/quote/lby5a3f

    [2] Petru Iluț, Psihologie socială și sociopsihologie, București, Editura Polirom Collegium, 2009, p 311

    [3] Ibidem, p. 312

    [4] Ibidem

    [5] https://eige.europa.eu/publications-resources/thesaurus/terms/1304?language_content_entity=en accesat 22.06.2023, ora 15:59

    [6] Cristina Bogdan, curs „Studii de gen”, „Opoziția și complementaritatea sexelor. Schimbări asumate de gen”

    [7] https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2016/07/15/womens-rights-in-africa-grow-stronger-after-conflicts-heres-why/ accesat 22.06.2023, ora 16:04

    [8] https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2017.00397/full accesat 22.06.2023, ora 16:12

  • Modelele cu forme generoase – capcană culturală?

    Modelele cu forme generoase – capcană culturală?

    Mă preocupă de la o vreme problema egalității de șanse și cea a atingerii propriului potențial, ca fiind premise minimale pentru căutarea unui scop, a unei împliniri, a unui sens. Cred că prejudecățile și stereotipurile îi afectează pe cei care le cad victime. Și aproape toți o pățim la un moment dat.

    Imagine de Spike Summers de la Pixabay

    De aceea mi s-a părut o schimbare binevenită prezența crescândă a modelelor „plus-size” în reclamele producătorilor de haine sau în industria de frumusețe (adaptare la tendințele evidente din media sociale)[1]. Slavă cerului că nu mai încearcă să ne convingă că o femeie obișnuită și sănătoasă, de cel puțin 1,70 m, cântărește la limita a 50 de kg! Modelele anorexice ieșite la pensie încep să acuze probleme de sănătate cauzate de dietele repetate și nici nu vreau să intru în problematica sănătății psihice asociate.

    Imagine de Christian Dorn de la Pixabay

    Adaptarea industriei de frumusețe are rațiuni comerciale, banii fac lumea să se învârtă. Media de greutate e mai mare decât acum 20-30 de ani, așadar trebuie schimbată strategia, mai ales când pe canalele sociale crește prezența modelelor cu dimensiuni generoase. Trebuie să creezi o aspirație, să vinzi un sentiment, iar asocierea cu modelele care poartă XXS (cca 30-32 în măsurători europene) e aproape imposibilă pentru o femeie de măsura L (44).

    Canoane de frumusețe au existat dintotdeauna, iar femeile au fost primele dornice să se încadreze în ele. Câte n-am făcut până acum ca să fim atrăgătoare pentru sexul opus? Idealul feminin a reprezentat de-a lungul secolelor și de-a latul lumii pe ea – femeia fertilă, femeia mamă. E neclar ce valorizează el acum. Valurile de feminism rațional au lăsat în urmă femei emancipate, care au libertatea propriilor alegeri, iar noi alegem extremele.

    Fie ne înfometăm: „nimic nu are un gust atât de bun pe cât plăcerea de a te simți slabă”[2], ne supunem bisturiului ca să îndepărtăm grăsimea și inventăm combinații culinare inimaginabile hipo-calorice, fie sărim în extrema cealaltă. Acceptarea propriului corp cu particularitățile, culorile și unduirile lui a devenit un concept cu două tăișuri.

    Una e să îmbrățișăm corpul feminin (cu acceptul posesoarei) cu șolduri mai late sau mai înguste, cu sâni pară, măr, sau corcodușă, cu nasul mai lat, fruntea ridată, cu păr sârmos, ceacâre, înalte sau turtite. Cu totul altceva e să acceptăm rotunjimile nesănătoase sub pretextul diversității și lipsei de prejudecată. Nu-i poți spune cuiva că e gras, dar cum îl atenționezi că asta ar putea să fie periculos pentru el, fără să-l jignești? Cum vor ști adolescenții următorilor ani că grăsimea înseamnă probleme de sănătate, când social media și cea mainstream o folosesc ca să vândă?

    Să fii obeză nu trebuie să fie un deziderat. Nu trebuie să fie un model aspirațional. Nu cred că ar trebui să fie o mândrie. Obezitatea e morbiditate[3], supraponderalitatea e tot o boală. Amândouă provoacă alte probleme de sănătate – tratarea lor costă bani. Obezitatea e pandemică. Supraponderalitatea e de-acum celebrată cultural.

    Femeile nu mai vor să stea la cratiță și, la naiba, bine fac! Hrănirea familiei trebuie să fie misiunea ambilor parteneri, bărbații nu au vreun handicap care să-i țină departe de aragaz. Dar iată că timpul limitat de alergătura de zi cu zi a înlocuit mâncarea gătită în casă cu cea gătită de alții cine știe cum și cu ce. Cu cât nivelul de educație și cel al bunăstării au crescut, cu atât a crescut și rata obezității, deși e un paradox, iar asta în bătrâna și tradiționala Europă, cu moștenire culinară stindard identitar.[4]

    Nu trebuie să ne frustreze rotunjimile într-atât încât să nu scoatem hainele de pe noi. Cât de fericit te simți când te scufunzi în apa răcoritoare într-o zi călduroasă, când un vânticel rece îți face pielea de găină, când soarele de dimineață îți încălzește oasele? Dar trebuie să ne îngrijoreze când nu ne putem apleca să ne legăm șireturile sau când colacul de grăsime atârnă greu peste curea, iar gușa peste colier.

    Imagine de romaneau de la Pixabay

    Să fii frumoasă și sănătoasă nu înseamnă doar să mergi la sală, să ai abonament la un salon sau să mănânci zilnic germeni de grâu și două picături de ulei sâmbure din știu eu ce oleaginoasă prețioasă.

    Înseamnă să te bucuri de o salată de roșii cu brânză vara (dar nu porția pentru familie), să nu termini ce au lăsat copiii în farfurie de necaz că faci risipă, să iei doar iaurtul, nu și merdeneaua, să-ți iei prietenele la o plimbare prin parc, și nu mall la fast food, să te iei la întrecere în alergare cu copilul tău, să pui pe foc de-o ciorbă fără să consideri că asta te degradează din poziția ta de femeie independentă și, mai mult decât orice, să iei cu tine peste tot o carte, nu telefonul.

    Mai ales, să faci pauze lungi de social media. Nici postările miilor de tinere în ochii cărora vezi cerul (nu mă refer la culoarea ochilor, ci la infinitul prostiei) nu te ajută, nici valurile de grăsime expuse cu mândrie ca validare a unei vieți nesănătoase nu trebuie să te mulțumească. Caută să dai sens vieții tale într-un fel care să te mulțumească pe tot parcursul ei și poate să-i inspire și pe alții.

    Într-o societate care a atins paroxismul individualismului, în care fiecare face doar ce simte că e bine pentru el, fără să-i pese de cum îl atinge pe celălalt, nici nu e de mirare că, deși își cântă valorile și misiunile ca sintagmă de marketing, vânzătorii de iluzii au în vedere întâi propriul bine comercial.

    Interzicerea reclamelor la fast food nu poate rezolva problema în totalitate, dar poate fi un început.[5]  Așa cum interzicerea publicității la noile dispozitive pentru fumat ar trebui să fie măcar o misiune morală pentru cei care se lasă mai degrabă influențați de presiunea industriei decât de sănătatea propriilor copii și a societății.

    Imagine de Mary Pahlke de la Pixabay

    Sunt pentru diversitate, dar cred că trebuie să fim mai atenți la derapajul pe care îl reprezintă promovarea supraponderalității ca model. Banii creează vârtejul ăsta de neoprit. Industria alimentară – fast food, semi-preparate, „îmbunătățirea” preparatelor ca să capete valoare comercială – aduce bani la buget, care se întorc apoi în sistemul de sănătate ce trebuie să trateze bolile provocate de însăși industria alimentară. Industria de frumusețe urmează curentul și se adaptează, pentru că trebuie să facă bani.

    Pe noi nu ar trebui să ne împiedice nimic să privim cu scepticism și cu un ochi critic morișca. Fără să cădem în capcana conspiraționismului, putem alege ce ni se potrivește. Și cred că cel mai mult trebuie să învățăm măsura, cumpătarea, echilibrul. În toate e o cale de mijloc, chiar și în alegerea modelelor.

    [1] https://www.news-medical.net/news/20220715/Study-finds-the-increasing-popularity-of-plus-size-models-in-both-marketing-and-on-social-media.aspx

    https://www.cureus.com/articles/88291-shifting-the-standard-of-beauty-beginning-of-the-body-inclusive-model#!/

    [2] Tr. mea – Kate Moss a popularizat termenul, devenit mantră în susținerea anorexiei https://www.bbc.com/news/newsbeat-45522714  

    [3] https://dexonline.ro/definitie/morbiditate/definitii

    [4] https://www.who.int/europe/news/item/03-05-2022-new-who-report–europe-can-reverse-its-obesity–epidemic

    [5] https://www.marketingweek.com/junk-food-ad-ban-wrong-policy/ , https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3221124/

  • Zorro – un spectacol tulburător

    Zorro – un spectacol tulburător

    Disclaimer: Spectacolul nu e recomandat superficialilor, auto-suficienților și prea-încrezătorilor în sine. Și nici celor care nu vor să-și zgândăre rănile sau să trezească monștrii pitulați prin diverse colțuri. Dar, la naiba, e obligatoriu!

    Dacă vrei să râzi, nu e locul potrivit, mergi la o comedie. Dacă îți trebuie o provocare, dacă, din cine știe ce motiv vrei să-ți scarpini bubele până îți dă sângele, ai nimerit unde trebuie. Eu te avertizez, n-o să fie amuzant.

    O să fie tulburător. Îți bagă în cap idei. Cum zicea bunica: „Nu știi unde te duce viața. Acu` te ridică, acu` te coboară.” Știi tu, atunci când dădea exemplul propriei smerenii nu bătând mătănii la biserică, ci deschizând poarta oricărui amărât pe care îl omenea cu ceva.

    Nu-i așa că te-ai obișnuit să iei totul de-a gata, ca și cum ți s-ar cuveni? Nu că te gândești în primul rând la tine, la câte meriți tu, doar pentru că te-ai născut pe acest pământ? Nu că te aștepți ca empatia să funcționeze doar către tine?

    Ei, spectacolul ăsta te așează puțin la locul tău. Zice: „treci în bancă și ia notițe!” Zice că viața îți rezervă fel de fel de surprize și că s-ar putea să nu fii pregătit pentru toate. Că, dacă nu te-ai pune mereu în centrul universului, s-ar putea să vezi mai bine dincolo de orizontul tău. Și că tu ești cel care hotărăște cum le ia în piept pe toate câte se abat asupra lui.

    Mai e ceva. Când treci în mașina ta caldă și curată pe lângă oamenii străzii, când îți ferești privirea de zdrențăroșii de la semafor, bătuți de ploaie și de vânt, fii recunoscător pentru norocul tău. A jucat un rol important. Nu-i mai judeca pe cei ce n-au reușit, nu-i mai acuza de lene, de lipsă de voință și ambiție pe toți. Fiecare are trecutul lui și poartă în spinare povara propriei condiții.

    Nu vreau să dezvălui mai multe din povestea care stă la baza spectacolului, scrisă de Margaret Mazzantini, în traducerea și regia lui Toma Dănilă. Nici despre personaj, singurul. O să-l descoperi tu.

    Dar trebuie să zic ceva despre actor. Când un om vine în fața ta, el, singur, fără alte artificii și te face să plângi, înseamnă că te-a transpus în poveste. Îți vine să urci pe scenă și să-l strângi în brațe, să-i alini durerea.

    Ioan Andrei Ionescu m-a convins că-l doare. Aproape uitasem că e un actor. Iar, la sfârșit, nici nu-mi venea să-l aplaud. Simțeam că e indecent. Știu că e multă muncă și că e muncă de echipă. Știu că e exercițiu, dar zău că nu înțeleg cum poți să lași pe scenă emoția aia și apoi să revii la viața ta! Îmi imaginez că te costă ceva. Oricum, îi mulțumesc că m-a zgândărit și că m-a făcut să simt.

    Poate că te-am speriat, dar hai să-ți spun și partea bună. Pe lângă faptul că te pune să te gândești la lucruri pe care le eviți. Nu e ca și cum ele nu ar exista, dacă te întorci cu spatele. Dar te simți recunoscător pentru viața ta. Îi iubești altfel pe cei din jurul tău și pe bune că asta te face mai fericit.

    Spectacolul se joacă simte la Teatrul Național, vezi aici programul și biletele.

  • Borgen – serial tv

    Borgen – serial tv

    („castelul” – danez, politic)

    „Borgen” e un serial de televiziune produs de Corporația Daneză de Televiziune și Radiodifuziune, cea mai veche instituție media din Danemarca. Producția a început în 2010 și continuă, cu o pauză, până în 2022. Tipic scandinav, serialul se întinde pe trei sezoane, fiecare cu câte zece episoade, cu o continuare de 8 episoade, la distanță de 9 ani, „ Borgen – Împărăția, puterea și slava”. E disponibil pe Netflix și a câștigat câteva premii importante (printre care și BAFTA).

    ”Borgen” (în limba daneză „castel”), este prescurtarea de la „Palatul Christiansborg”, locul unde își desfășoară activitatea  instituțiile conducerii daneze: Parlamentul, Biroul Prim-Ministrului, Curtea Supremă și parțial Casa Regală. Scena este, așadar, lumea politică. Filmul urmărește ascensiunea primei femei premier, Birgitte Nyborg, rol inspirat de Helle-Thorning Schmidt, care chiar devine prim ministru la câteva luni de la apariția serialului.

    Tocmai pentru că suntem sătui de circul din politica noastră, e interesant să vedem cum se fac și se desfac alianțele pe holurile parlamentului danez – chiar dacă e o ficțiune, filmul a fost lăudat pentru felul în care descrie realitatea. Vedem cum se desfășoară negocierile pentru proiectele partidului de la conducere sau, dimpotrivă, loviturile sub centură pe care și le administrează oamenii politici oriunde ar activa.

    Urmărind dinamica relațiilor din interiorul partidului sau din cadrul alianțelor de guvernare, dar și a relațiilor cu adversarii politici, te gândești că filmul vrea doar să promoveze o cultură cu care e tare greu să te identifici. Chiar dacă și acolo există trădări, interesul țării e mai important decât dorința de putere, iar corupția pare inexistentă. Scepticismul pe care îl avem după 33 de ani de democrație românească vorbește de pe umăr ca un drăcușor. Din această perspectivă, 33 de ani e prea mult, dar, la o privire de ansamblu, mai ales la dimensiunea istoriei, abia am absolvit grădinița.

    Co-scenarist și  dezvoltator al seriei este Adam Price, împreună cu  Jeppe Gjervig Gram și Tobias Lindholm.  Price e deja celebru pentru succesul serialului ”Ride Upon the Storm” sau „Ragnarok”. E remarcabil felul în care reușește să echilibreze caracterul ficțional cu realitatea și să redea specificul culturii nordice la care ne raportăm și noi ca ideal, uneori. Ce mai face Price cu măiestrie e să propună teme de actualitate într-o manieră foarte realistă, dar cu o doză perfectă de optimism și idealism.

    Vorbește despre egalitate de gen, încălzire globală, efect ecologic vs dezvoltare economică, globalizare, China vs SUA, Rusia vs Ucraina (anexarea peninsulei Crimeea, serialul fiind realizat înainte de război), exploatarea resurselor etc. Temele apar pe fundalul luptelor politice urmărite și taxate fără milă de presă. Ce m-a surprins și mi-aș fi dorit să se regăsească în mai multe democrații (mai ales în a noastră) sunt disponibilitatea și obligația premierului de a apărea la televizor oricând e solicitat ca să explice măsurile pe care le ia guvernul. Problemele etice apar la tot pasul și sunt tratate cu realism și responsabilitate.

    Dincolo de toate astea (sau poate înainte de toate) sunt oamenii care fac povestea, cu care te identifici pentru că au și ei, ca toată lumea, probleme. Price, Gram și Lindholm își construiesc personajele folosindu-se abil de instrumente psihologice, subtil și foarte credibil. Oamenii au traume din copilărie care le afectează viața de adult sau sunt puși în situații în care e imposibil să echilibreze viața personală cu cea profesională, una din ele având de suferit, pentru că așa e în viața reală, nu?

    Birgitte Nyborg (jucată de Sidse Babett Knudsen) e om – soție și mamă (sună cunoscut, nu?) – dar, înainte de toate, e premier. Demnitatea publică o obligă. Responsabilitatea pe care o aduce funcția presupune sacrificii.

    Alegerile ei nu sunt neapărat dictate de dependența de carieră sau de dorința de a-și păstra poziția, ci în primul rând de datoria față de alegătorii ei și față de politicile promovate. Cine ar fi zis că în politică mai există idealuri?

    Abordarea aceasta tridimensională este, fără a se vrea un manifest feminist, un subiect fierbinte pentru multe femei. Cum le împaci pe toate? Cum îți alegi prioritățile? Cum depășești crizele inerente în orice cuplu și în orice familie? La ce renunți?

    Nu este singurul personaj care duce o luptă interioară, iar asta face ca serialul să fie atât de complex. Jurnalista Katrine Fonsmark (Birgitte Hjort Sørensen) nu abdică de la misiunea pe care o are de a-și informa corect telespectatorii, chiar dacă uneori acest fapt poate avea consecințe tulburătoare în primul rând pentru ei. Meseria ei e vocație, o misiune vitală într-o țară în care presa e cu adevărat a patra putere și nu subjugată celei politice. Etica profesională nu e niciodată o alegere, e o condiție sine qua non. Conferințele de presă, în cadrul cărora întrebările adresate sunt mai mult decât incomode, stau mărturie. În același timp face greșeli omenești și are de făcut alegeri dificile, iar viața ei personală nu e tocmai un succes.

    Unul dintre cele mai interesante personaje este PR-istul, omul însărcinat cu imaginea premierului, rol jucat de Pilou Aesbek (cunoscut și ca Euron Greyjoy din „Urzeala Tronurilor”). Dedicat meseriei, total imparțial, aflat mereu la datorie, are acel al șaselea simț despre care vorbește Elisabeth Noelle Neumann[1], cu ajutorul căruia „citește” curentul opiniei publice. Are la un moment dat o ieșire împotriva reprezentantului unui partid extremist, ieșire care îl umanizează. Nu e un robot, ci un om cu sentimente (și cu traume), care nu poate rămâne rece la lucruri pe care le consideră nedrepte.

    Ar mai fi de notat și demarcația clară între „scopul scuză mijloacele” și misiunea reiterată a politicienilor aflați în slujba cetățenilor, demarcație ce se face în momentul în care omul de PR al lui Nyborg, Kasper Juul, folosește o informație obținută pe căi mai puțin ortodoxe. Fără să stea pe gânduri, premierul îi cere demisia. O meserie a cărei etică e relativă, pr-ul politic nu reușește să-și atingă scopul fără un „spin doctor”.[2] Realitate crudă – idealism în proporție perfectă.

    Două dintre personajele principale sunt femei, deloc întâmplător. Scandinavii sunt pionierii politicilor de egalizare a rolurilor femeilor și bărbaților. E de remarcat așadar că prezența femeilor în poziții de conducere nu mai reprezintă o „situație”, însă angajamentul lor pur și simplu nu se poate împăca cu viața de familie – soț și copii. Cinic, nu?

    În concluzie, luptele politice sunt normale, negocierile sunt necesare, alianțele sunt utile sau chiar indispensabile, dar cea mai importantă lecție este că politica nu trebuie să excludă corectitudinea, cinstea, ideologia, credința într-o misiune și, mai mult decât orice, datoria față de cetățean, nu față de alegător.

    Da, e o ficțiune, ce-i drept. Și da, pare chiar o utopie acum, când alianța noastră de guvernare își dă zi de zi măsura incompetenței. Și nu, nu cred că vreun tânăr român, după ce vede serialul Borgen, se simte tentat să intre în politica noastră ca să facă o schimbare. Dar tot e aspirațional și inspirațional. Fără sânge și trepidații, fără droguri și carteluri, cu un ritm potrivit de alert. Fără stereotipuri hollywoodiene, idealizat atât cât trebuie, dar cu încărcătură psihologică, cu teme sociale, conștiință și care te pune pe gânduri, fără să-ți jignească inteligența.

    [1] https://www.stefamedia.com/elisabeth-noelle-neumann-si-spirala-tacerii/

    [2] Spin doctor: în special în politică, se referă la cei care încearcă să prezinte lucrurile într-o lumină favorabilă celor pentru care lucrează, pentru care folosesc influența și persuadarea – termenul conține o suspiciune de lipsă de etică