Mihaela Lupu

Communication • Health • Society

Autor: Mihaela Lupu

  • Nimeni nu intră relaxat într-o clinică

    Nimeni nu intră relaxat într-o clinică

    Oricare ar fi motivul pentru vizită, un sâmbure de emoție tot își face loc în capul pieptului. Chiar și atunci când mergi pentru un examen de rutină, ceva aparent banal, aștepți mai degrabă momentul în care vei pleca și vei afla că totul este în regulă — ne revedem peste șase luni sau peste un an, poate chiar doi.

    Dacă ai pe cineva cu tine pentru sprijin moral (sau doar să-ți țină poșeta) sau mergi singur, te simți vulnerabil când treci de ușă și intri în spațiul care aparține oamenilor în halate albe, cei care te vor întoarce pe toate părțile și în fața cărora, într-un fel sau altul, nu mai ai niciun secret.

    Dar cine se gândește la asta atunci când vorbim despre un sistem de sănătate, fie el public sau privat? Cei mai mulți se gândesc la o clinică, la un cabinet medical sau la un spital în termenii competenței profesionale, ai tehnologiei sau ai accesibilității. Și totuși, pentru cel care îi trece pragul, experiența medicală începe cu mult înaintea consultației propriu-zise. Asta dacă ai decis să treci pragul și nu rămâi acasă de teama pe care o împărtășesc atâția români, aceea că, indiferent ce și cum, doctorii tot o să-ți găsească ceva.

    În fond, nimeni nu intră niciodată relaxat într-o clinică. Chiar și cei care sunt mai stăpâni pe ei tot caută o confirmare: un zâmbet, o voce calmă, senzația că nu sunt doar un număr într-un registru de programări.

    Vulnerabilitatea nu vine doar din anticiparea unui diagnostic, ci din simpla experiență. Vine din felul în care spațiul medical funcționează într-un dezechilibru inevitabil: unii știu, alții încearcă să înțeleagă, unii decid, ceilalți așteaptă explicații, rezultate sau vești bune. Pacientul intră într-un univers pe care nu îl controlează, nu îl dorește și al cărui limbaj îi este, de multe ori, străin.

    Tocmai de aceea experiența medicală începe înaintea consultației propriu-zise. Începe cu telefonul la recepție, cu felul în care ți se răspunde atunci când pui o întrebare care poate părea banală, cu tonul în care ți se spune să aștepți, cu răbdarea sau graba celuilalt, cu zâmbetul și căldura care se simt chiar și de partea asta a receptorului — la fel cum se simt dezinteresul, iritarea sau ochii dați peste cap.

    Experiența începe și continuă în așteptare: în zilele care se scurg până la consult, în minutele din sala de așteptare, în timpul în care se prelucrează probele și în spațiul acela suspendat dintre „probabil nu e nimic” și toate scenariile pe care mintea începe inevitabil să le construiască. Am simțit și eu asta pe pielea mea, ca pacient, de curând. Am simțit-o și ca aparținător, iar așteptarea pare atunci și mai chinuitoare.

    Însă pentru cei care lucrează într-o clinică, toate astea sunt rutină. Zeci de telefoane, programări, analize, pacienți, formulare, casa de asigurări, întârzieri, nervi, presiune. Pentru pacient, experiența nu e niciodată rutină. E personală. E intimă. Uneori, înspăimântătoare.

    Poate tocmai aici se produce ruptura. Între sistemul medical și oamenii care intră în el nu doar cu analize, simptome și bilet de trimitere, ci și cu experiențe anterioare, de multe ori neplăcute, cu poveștile altora și cu neîncrederea construită în timp. Vin cu frica aceea greu de recunoscut că, odată intrați acolo, nu mai controlează mare lucru.

    În ultimii ani, după pandemie, relația dintre pacienți și sistemul medical pare să se fi complicat și mai mult. Neîncrederea, anxietatea și oboseala socială s-au așezat undeva în fundal, chiar dacă nu vorbim mereu despre ele. Mulți oameni ajung deja tensionați, defensivi, căutând nu doar un diagnostic corect, ci și sentimentul că sunt ascultați și înțeleși.

    Ca să mai reducă puțin din senzația lipsei de control, petrec ore pe internet, pe forumuri sau căutând explicații pentru simptomele lor. Uneori ajung în cabinet după conversații întregi cu ChatGPT sau după pagini citite pe Google, încercând să înțeleagă ce li se întâmplă înainte ca cineva să le spună oficial. Alteori vin pregătiți să confrunte diagnosticul sau să verifice dacă medicul le confirmă bănuielile. Nu neapărat din lipsă de încredere, cât din nevoia foarte omenească de a recâștiga puțin control asupra unei experiențe care îi vulnerabilizează.

    Aici comunicarea devine mai importantă decât pare. Nu pentru că ar putea înlocui competența medicală, ci pentru că poate face vulnerabilitatea mai ușor de dus. Un răspuns spus cu răbdare, câteva minute în plus pentru explicații sau simplul sentiment că cineva te ascultă pot schimba radical felul în care traversezi experiența medicală.

    Iar asta devine poate și mai greu tocmai atunci când cei din sistem sunt, la rândul lor, obosiți, presați, suprasolicitați sau nevoiți să gestioneze zeci de oameni într-o singură zi. Comunicarea nu înseamnă doar amabilitate sau un exercițiu abstract de empatie. Înseamnă capacitatea de a-l lua de fiecare dată pe celălalt de la capăt, chiar și atunci când pentru tine e a douăzecea consultație, al cincizecilea telefon sau încă o zi foarte grea.

    Pentru cei care lucrează în sistemul medical, multe dintre aceste lucruri devin inevitabil rutină. Pentru pacient însă, rareori sunt. Nimeni nu își trăiește propriul diagnostic ca pe o formalitate administrativă.

    Poate că tocmai de aceea experiența pacientului nu poate fi redusă la o simplă evaluare de tip customer service. În spațiul medical, comunicarea înseamnă uneori diferența dintre a te simți tratat ca un caz și a te simți tratat ca un om.

    Competența medicală va rămâne întotdeauna esențială. Dar poate că felul în care un pacient este primit, ascultat și înțeles face și el parte din îngrijire, chiar dacă nu apare în analize, protocoale sau statistici.

    Iar într-o societate tot mai anxioasă și mai neîncrezătoare, poate că tocmai aceste gesturi aparent mici sunt cele care reconstruiesc, încet, relația dintre oameni și sistemul medical.

    Photo: Franz Bachinger / Pixabay

  • Cine ne mănâncă zilele?

    Cine ne mănâncă zilele?

    Infinite scrolling sau cronofagul pervers

    Când am întâlnit metafora castronului fără fund [1], mi-a venit în minte paralela cu una din metodele de dietă, anume să mănânci din farfurii mai mici. Cu cât e castronul mai mare, cu atât mâncăm mai mult și mai repede (mai repede, deci mai mult). Cam așa stă treaba și cu feed-ul – ceea ce pe românește se cheamă a hrăni. În cazul social media mai degrabă a îmbuiba.

    Verbul ăsta se folosește mai mult la diateza reflexivă, adică eu mă îmbuib pe mine, dar iată cum tranzitează el către o formă activă, în care subiectul face acțiunea: el îmbuibă. Ca să rămân în temă, în diateza pasivă subiectul gramatical suferă o acțiune. Deci eu sunt îmbuibatat de către cineva.

    Nu voiam să vorbim despre gramatică, ci despre cum am ajuns să tranzităm de la activ la pasiv când vine vorba de consumul de social media. Și despre cât de ușor am ajuns să ne lăsăm îmbuibați de feed-ul care este încărcat și desfășurat în timp ce noi navigăm fără să ne oprim.

    Se cheamă infinite scrolling și nu e descoperit accidental, ci e un produs gândit să transforme degetul mare într-un cârlig. Așa cum se ajută maimuțele de el ca să se agațe de liane, așa ne agățăm și noi de ecranul care ne aduce hrana iluzorie a socializării. N-am să încerc să despic firu-n patru despre psihologia sau antropologia virtualului și sunt sigură că mulți dintre noi suntem conștienți de faptul că uneori nu suntem capabili să ne controlăm. Așa că vreau să propun o clipă de atenție la obiceiurile pe care am vrea să le nu le mai avem (să le schimbăm presupune muncă). Altfel ne plângem că n-avem timp. Să citim.

    Mă gândeam la celebrul eseu al lui Friedman despre responsabilitatea socială a unei organizații, anume că singura pe care o are „este să-și folosească resursele și să se angajeze în activități care să-i crească profitul”[1], adică să aducă bani acționarilor ei, înscriindu-se în niște norme etice elementare și respectând legile statului unde își desfășoară activitatea. Corect, nu?

    Sigur, orice organizație trebuie să facă bani, doar ei sunt motorul economiei. E bine că noțiunea de CSR (Corporate Social Responsibilty) e una adoptată de din ce în ce mai multe organizații (cu toți stropii de ipocrizie) –  e mai bine s-o avem (noțiunea), decât să nu ne pese deloc. Dacă e să fim sinceri, acțiunile astea au acoperit multe nevoi, au darul de a-i inspira și pe alții și, până la urmă, propun în spațiul public discuții pe care autoritățile evită să le aibă.

    Multe activități comerciale sunt atent monitorizate, se supun unor reglementări stricte (industria alimentară, farmaceutică), mai ales cele care țin de siguranța fizică a consumatorilor. În ceea ce privește produsele virtuale, ele sunt o industrie gri, neclară încă pentru autorități.

    Revenind la oile noastre, nu-l suspectez pe inventatorul „infinite scrolling”[2] de rea-voință. Nu cred că, atunci când a creat produse care au rolul de a ne ține captivi, a avut în vedere efectele negative pe care le va avea dependența. Acum zice că regretă. Sigur a vrut să creeze o dependență, scopul e tocmai ca degetul să nu părăsească ecranul – efectul de cârlig e cel care provoacă engagement la un moment dat. Nu cred că cineva și-a imaginat că, dacă îi va atrage pe oameni în comunități virtuale, îi va extrage din cele reale. Până la urmă, și oamenii au discernământ. Sau nu?

    Atunci când nu realizezi ce se vinde, dacă e gratis, înseamnă că tu ești produsul – atribuită lui Marc Andreessen, e o atenționare venită din partea specialiștilor în tehnologie, însă doar după ce găselnița își va fi atins scopul. În „Dilema Socială”[3], inginerii din tehnologie acuză în special platformele de media sociale că folosesc psihologia împotriva oamenilor. Scopul a fost unul pur comercial, cu siguranță.

     Că organizațiile trebuie să respecte legile statelor în care acționează e un fapt. Cum măsuri extreme (precum controlul sau interzicerea internetului) sunt de neimaginat în Europa, SUA sau Canada, nu știu ce stat și-ar putea asuma reglementarea acestuia după legi pământene și în spețe atât de subtile precum „infinite scrolling”. Dr. E. O. Wilson spune că avem „emoții paleolitice, instituții medievale și tehnologia zeilor”.[4]

    Meta-cogniția e o abilitate necesară, care se poate deprinde. Educația e, ca întotdeauna, răspunsul la toate dilemele, inclusiv la cele tehnologice. Neuro-științele se dezvoltă și ne aduc zi de zi răspunsuri noi. Odată cu ele cresc și științele tehnologice specializate, inclusiv psihologia. Comportamentul virtual se transpune în comportamentul fizic, în lumea reală, emoțiile le manifestăm și în cadrul societății fizice.

    Suntem abia în zorii IA. Poți să rămâi captivul lumilor virtuale sau să te alături corului de denunțători ai eretismului și ai apocalipsei. Comportamentele extreme nu vor opri lumea din mers. Tot vorbim de reziliență, dar nu mai putem reveni la forma inițială, la starea de dinainte de „șoc”. Trebuie să reglăm lucrurile din mers. Trebuie să privim critic, să ne străduim să decantăm, să alegem ce ni se potrivește și să învățăm să lucrăm cu noi. Să dezactivăm notificările, să ne impunem limite de timp pe care să le respectăm și să ne angajăm în activități care să ne deconecteze.

    Universitățile trebuie să pregătească specialiști în etica noilor tehnologii, jurnaliștii trebuie să se specializeze și ei în a „mirosi” fake-ul și a căuta (re)sursele atât de diferite azi, responsabilitatea socială trebuie să fie mai mult decât un slogan. Pași se fac, trebuie să îi încurajăm. La fel ca Alfred Nobel, foști lucrători în industria asta atât de acaparatoare, care manipulează cu succes centrul recompensei din creierul nostru, încearcă abodări mai blânde, mai conștiente. Trebuie să-i căutăm și să-i ascultăm și pe ei.[5]

    Cutia Pandorei s-a deschis, acum trebuie să învățăm să trăim cu toate câte au ieșit din ea.

    [1] https://www.mckinsey.com/featured-insights/corporate-purpose/from-there-to-here-50-years-of-thinking-on-the-social-responsibility-of-business

    [2] https://bootcamp.uxdesign.cc/how-the-invention-of-infinite-scrolling-turned-millions-to-addiction-3096602ef9af

    [3] https://www.thesocialdilemma.com/

    [4] https://www.humanetech.com/

    [5] https://www.humanetech.com/

    [1] https://bootcamp.uxdesign.cc/how-the-invention-of-infinite-scrolling-turned-millions-to-addiction-3096602ef9af

  • “Why do you read so much?”

    “Why do you read so much?”

    „- De ce citești atât de mult?

    Tyrion se uită în sus, de unde venea vocea. Jon Snow stătea la câțiva metri, privindu-l curios. Închise cartea și spuse:[…]

    – Tu vezi un pitic. […]Am picioarele scurte și strâmbe și pășesc cu greutate.[…] Brațele sunt destul de puternice, dar prea scurte. N-o să fiu niciodată un spadasin. […] Dacă mă nășteam țăran, m-ar fi lăsat să mor sau mă vindeau la circ.[…] Da, vai! M-am născut Lannister of Casterly Rock. […] Trebuie să fac onoare Casei mele, nu crezi? Totuși, cum? […] Ei bine, s-ar putea ca picioarele să fie prea mici pentru corpul meu, dar capul e prea mare, deși îmi place să cred că destul de mare pentru mintea din el.[…]  Îmi privesc cu luciditate punctele tari și slăbiciunile. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia[…] și eu am mintea mea…, iar o minte are nevoie de cărți, așa cum o sabie are nevoie de piatră care s-o ascută. Tyrion bătu cu degetul în coperta de piele. „De-aia citesc atât de mult, Jon Snow.” (”Game of Thrones” – George R.R. Martin, Traducerea mea)

    Am auzit la radio o știre cum că în România se citește mai puțin de o carte/om într-un an. Cum subiectul se înscrie printre preocupările mele, am început să cercetez mai îndeaproape problema și m-am luat cu mâinile de cap. De fiecare dată când au loc examenele de Bac, mai ales cele de la română, ies în presă, spre amuzamentul nostru, tot felul de bâlbe și inepții pe care le scot tinerii absolvenți de liceu, dar nu știu cât de des ne punem problema în ce măsură suntem noi, părinții, responsabili pentru situația asta.

    E adevărat, noi le-am pus telefonul și tableta în mână, bucuroși că am căpătat două ore de liniște seara, când veneam de la muncă storși de putere. Dar tot noi le plătim meditațiile, tot noi am alergat cu ei în stânga și în dreapta către diverse activități extrașcolare și tot noi îi trimitem în cameră să citească.

    Dar am impresia că, de multe ori, ignorăm faptul că exemplul personal poate fi mai puternic decât orice îndemn. De acord, adolescenții vor face taman invers, la naiba, asta e datoria lor! Însă, după ce se vor așeza mai bine pe picioarele lor și vor începe să înțeleagă ce e cu ei pe lumea asta, ce fel de comportament vor replica?

    Aud că unii părinți impun un timp minim zilnic (sau un număr de pagini) de petrecut cu cartea în brațe (și cu mintea la telefon). Îl impun copiilor, nu lor. Ar fi interesant de știut câți dintre acești părinți, câți dintre noi toți alegem o carte în defavoarea unui film. Poate seara, poate duminica la cafea, poate, mă scuzați, în locul unde și regele merge singur, poate măcar pe plajă, când suntem în vacanță.

    Deși n-ar trebui să mai fie o surpriză, ne sperie rezultatele testelor PISA, care arată că numai 5% dintre elevi sunt capabili să înțeleagă un text mai lung, să înțeleagă concepte „abstracte sau contraintuitive sau să facă diferența între fapte și păreri”. Ce păcat că n-au și adulții astfel de teste! Nu cred că rezultatele lor ar fi mult mai bune decât ale copiilor.

    Studiile despre efectele cititului și despre efectele pe care le are cititul de plăcere asupra creierului sunt din ce în ce mai dese, iar interesul în lumea academică crește odată cu îngrijorarea cu privire la viitorul copiilor noștri. Ba, oamenii de știință au mers până într-acolo încât au studiat cum e percepută cartea tipărită, cea audio și cea publicată pe un suport electronic.

    Dar nu către studii vreau să vă îndrept atenția azi, ci către noi înșine, căci mi-am pus întrebarea dacă noi, părinții, mai citim azi cărți. Oare am putea căpăta obiceiul ăsta dacă n-am fost cititori pasionați în copilărie sau adolescență? Oare putem reveni la obiceiul ăsta cu aceeași bucurie, dacă l-am avut cândva? Cum ne ținem mintea ascuțită și gândirea critică? Cum încercăm să înțelegem lumea în care trăim?

    Rapoartele celor de la Data Reportal arată o creștere medie de 20% a utilizării youtube și social media. Creșterea nu s-a realizat doar cu ajutorul copiilor și adolescenților, 91,5% dintre români petrec timp liber în fața ecranelor. Zilnic. În medie 6 ore consum de internet, zilnic ( parte este în interes profesional, de acord).

    Da, se poate lansa o discuție întreagă despre scopul pentru care citim, despre faptul că o postare pe o rețea socială „se citește”, despre cum nu mai avem timp sau disponibilitate, despre nevoia de escapism/imersie/relaxare pe care o acoperă un film, despre cum a devenit cititul desuet, când Google și AI îți răspund la orice întrebare… (deși cum știi ce întrebări să pui, dacă nu citești ca să afli ce te-ar putea interesa?), despre cum viața „reală” trebuie trăită etc. Însă toate astea, cu altă ocazie.

    Invitația mea e către auto-analiză. Întrebați-vă sincer ce și când citiți, de ce nu (mai) citiți mai des, ce v-ar putea convinge s-o faceți și poate împărtășiți și cu mine. Tare îmi doresc să aflu citind comentariile voastre!

    Lasă un comentariu

  • De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    Mă întreba fii-miu deunăzi de ce trebuie să se poarte mai frumos cu o fată decât cu un băiat; de ce, dacă tot vrem egalitate, așteptăm tratament preferențial; de ce o femeie poate să sară cu pumnii și picioarele pe un bărbat, fără să fie la fel de blamată cum ar fi el dacă ar face-o.

    De ce, dacă o femeie plânge, își exprimă emoțiile, dacă un bărbat plânge, e considerat „fătălău”? De ce, dacă o femeie face avansuri unui bărbat, el ar trebui să se simtă flatat, iar, dacă le face el, e considerat un hărțuitor? De ce ziua de 8 Martie e considerată „Ziua femeii” și e sărbătorită cam pe tot globul, dar de ziua bărbatului nu știe nici dracu’?

    Nu trebuie. Nu așteptăm (vezi aici). Nu poate.

    Nu e fătălău. Aici contează măsura și contextul, pentru amândoi. La asta am răspuns într-un articol și nu, nu e 9 martie, nu toți bărbații sunt niște bețivi, ci 19 noiembrie.

    Azi vreau să scriu pentru băieți și pentru bărbați. Sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă fără voi. Vreme de mii de ani ați luat deciziile care ne privesc și pe noi. Voi ați făcut și ați scris istoria, voi ați făcut legile de stat și pe cele religioase, voi le-ați aplicat, voi ați făcut primele tratate de medicină și ați experimentat-o, voi ați cucerit mările și ați înfipt steagurile, voi ați pus și ați rupt lanțuri. Lumea, așa cum arată ea azi, e în cea mai mare parte creația voastră. Noi nu puteam face toate astea cu copiii de mână, de țâță, de fustă.

    Dar tot voi ne-ați făcut și nouă loc în lumea asta a voastră. Unii mai de milă, alții mai de silă, mai puțini din convingere. Mulți dintre voi sunt și acum detractori care nu înțeleg ce caută o femeie pe schele, pe pescadoare, la amvon. La naiba, ce caută în sala de operație, la masa de scris, în senate universitare, în politică sau în vârful corporațiilor? Unii caută pe toate părțile perfomanțele lor, poate găsesc o hibă. Dacă nu o au la muncă, sigur o au acasă. Nu e o mamă dedicată, sau, și mai rău, nu are copii. Își neglijează soțul sau, și mai rău, e o scorpie (urâtă, grasă etc) pe care un bărbat n-ar atinge-o. Fie e șleampătă și neîngrijită, o feministă păroasă și nespălată, fie, dacă e tânără, frumoasă și cochetă, și-o caută cu lumânarea. Femeile care nu ies în evidență sunt… ei bine, niște gospodine.

    Însă eu vreau să-i remarc și să-i felicit pe bărbații care au înțeles că e un loc sub soare pentru toată lumea.

    Pe cei care au înțeles că lumea nu e împărțită între bărbați și femei, ci e compusă din bărbați și femei. Care nu se simt intimidați dacă partenera aduce mai mulți bani acasă sau are mai mult succes, ci sunt mândri că ei îi stau alături și participă la drumul ei.

    Pe bărbații care vor tot ce e mai bun pentru fiicele lor: independență, alegeri libere, o viață împlinită prin ele însele. Pe bărbații (și femeile deopotrivă) care înțeleg că nu suntem în luptă, ci în parteneriat. Pe cei care plâng uneori. Pe cei care își recunosc slăbiciunile ca fiind omenești și care nu lasă frustrarea să dicteze acțiuni. Pe cei care au înțeles cât de mult rău fac prejudecățile pentru ambele sexe. Pe cei care sunt destul de puternici și încrezători încât să-și încurajeze partenerele să cucerească lumea, iar ei să le împărtășească bucuria.

    Pe cei care nu-și pedepsesc băieții că nu sunt destul de bărbați ci, dimpotrivă, găsesc natural și imperios necesar să-i îmbrățișeze și să le spună că-i iubesc. Pe cei care învață și care nu cred că bătaia și frica din copilărie i-a făcut mai puternici, ci, dimpotrivă. Pe cei care nu repetă aceleași metode de educație. Pe cei care înțeleg că lumea se schimbă și că nu era neapărat „mai bine pe vremea noastră”.

    Pe băieții care-și îmbrățișează mamele, surorile, bunicile, prietenele. Pe bunicii care-și învață nepoatele să pescuiască (să deseneze, să repare, să orice…).

    Pe bărbații care știu că „nu” înseamnă „nu”. Pe cei care ne fac loc în lumea lor, dar care ne dăruiesc flori. Pe cei care se trezesc noaptea la schimb cu mamele de câte ori e nevoie. Pe cei care spală vasele și toaleta, dar care cară și sacoșele mai grele. Pe cei care scot câinele la plimbare. Pe cei care merg la ședințele cu părinții. Pe cei care împart cu soțiile grupurile de watsapp de la școală (engleză, baschet, etc). Pe cei care știu în ce clasă e copilul și în ce sertar are ciorapii.

    Pe cei care văd în ridurile soțiilor nopțile nedormite, grijile familiei pentru prezent și viitor, alergătura de fiecare zi între casă și serviciu, poate și o ceartă la care ei puteau fi mai rezervați, sau mai atenți… Pe cei care văd în transformările corpului feminin oglinda vieții lor împreună. Pe cei care vor să piară primii nu ca să nu rămână neîngrijiți, ci pentru că nu concep viața fără ele. Fără dădăceala zilnică, expresie firească a grijii ce trebuie îndreptată către cineva. Fără of și vai (picioare, spate, alte încheieturi). Fără lacrimile de dorul copiilor și umflatul în pene de mândria nepoților.

    Aș vrea să le mulțumesc lor azi, dacă îmi permiteți..

  • Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Mișcările feministe și reprezentatele sale (mai ales cele radicale) au reușit să ridice sprâncene, să creeze rumoare și dezaprobare, ba chiar au inspirat mișcări de opoziție. Masculinismul, mișcare socială apărută în anii ΄80, cere restaurarea vechii orânduieli prin apelul său la protecția virilității.

    Tații divorțați, părăsiți și bărbații care experimentează o criză de identitate fac lobby pentru acordarea unor drepturi ce ar trebui să le restabilească puterea. Ei se confruntă cu realitatea de care se temea Cato[1] în fața acordării unor drepturi femeilor, aceea că ele vor sfârși prin a-i conduce.

    Așa cum femeilor le-a luat mii de ani să-și caute vocea, s-o exprime, să-și ocupe locul în societate, așa bărbaților le trebuie un timp pentru a lămuri confuzia propriei identități. Unii bărbați sunt feminiști, umaniști în esență, în timp ce alții au nevoie ca propria virilitate să le fie legiferată. E o paradigmă nouă, pe care nu toți și-au însușit-o, de aceea își cer poziția înapoi, într-o încercare sterilă de cultivare a „masculinității proeminente”.[2]

    Pentru ca să-și găsească locul în aceeași societate în care și-au făcut loc și femeile, Goldberg (1986)[3] le recomanda bărbaților „să se raporteze la libertatea feminină de pe poziții egale, și nu de servitori vinovați sau inamici ostili.”[4] Aici se află cheia întregii probleme. Femeile nu vor să ia locul bărbaților, nu vor să-i priveze de nimic, vor doar o șansă pentru împlinirea propriului potențial, dacă se poate fără să se lupte cu toată lumea din jur. Dacă au parte și de puțin ajutor, cu atât mai bine!

    Salarizarea inegală în multe țări civilizate, încă slaba reprezentare a femeilor în politică sau în funcții înalte de conducere sugerează că, dintr-un motiv sau altul, pentru femei este încă dificil să acceadă în poziții importante.

    Fie nu sunt suficient de ambițioase și determinate să încerce, fie prezența lor acasă le împiedică să dedice mai mult timp propriilor cariere. Iar dintre cele care au reușit, câte se pot lăuda și cu o viață de familie? Maternitatea rămâne rolul și împlinirea lor, dar când nu vor mai fi nevoite să aleagă or una, ori alta?

    Ascensiunea la locul de muncă presupune ore suplimentare, cine de afaceri sau delegații. În mod tradițional, mama este cea care va renunța la carieră pentru a se dedica familiei, fie mulțumindu-se cu o poziție inferioară, fie părăsind locul de muncă, când concilierea devine imposibilă.

    Poate că în România pare a fi o non-problemă, doar nimeni nu împiedică o femeie să aleagă ce carieră își dorește, dar când privești mai atent observi că suntem încă tributari prejudecăților și unor cutume ce par înțepenite într-un trecut îndepărtat. E și mai trist că (încă) multe femei perpetuează starea de fapt.

    E normal ca femeia să lucreze și să aducă un ban în casă, e bine și să meargă la școală dacă asta o ajută să câștige mai mult, dar de curățenie, ședințe cu părinții, gătit sau supravegherea și îngrijirea copiilor n-o să se ocupe bărbatul! Chiar în familiile în care cei doi părinți împart sarcinile în mod cât mai egal și corect, cât de confortabil se simte bărbatul care câștigă mai puțin decât soția, sau are o poziție inferioară în ierarhia din viața profesională?

    Iar dacă nu-i impune el rolul, e greu să nu simtă presiunea exercitată de rețeaua compusă din socrii, părinții și prietenii neobosiți să-i judece alegerile. Care îl compătimesc pe amărât că femeia lui n-are grijă de el, sau că a ajuns în situația de a pregăti el cina copiilor. Și dacă toate astea nu sunt destul de puternice, are ea grijă să-i țină dependenți de prezența și muncile pe care le depune în familie, palidă justificare a rolului său indispensabil și tristă manieră de trascendență.

    Noile recomandări ale Uniunii Europene cu privire la „cotele”[5] de reprezentare a femeilor în organizațiile mari vor stârni iarăși furia detractorilor, însă  după o vreme ar trebui să devină norma. Sistemul de valori trebuie adaptat noilor provocări. Ferocitatea capitalismului și piețelor concurențiale s-a potrivit caracteristicilor masculine, poate că lumea are acum nevoie de abilități feminine.[6] Exemplul post-război al țărilor africane arată că se poate.[7]

    E paradoxal că, încercând să asiguri egalitate pentru toți, îi vei nedreptăți pe cei ce se pot ridica deasupra celorlalți, iar asta naște o altă problemă socială. Bărbatul alb, de vârstă medie, care nu a asuprit sclavi și, poate, le-a tratat corect pe femeile din viața lui, se plânge că se simte discriminat la locul de muncă, pentru că nu face parte din vreo minoritate sau grup favorizat. Cu toate acestea, sociologii sunt de acord că schimbările trebuie impuse, ca să se petreacă mai repede.[8]

    Și să dea naiba dacă femeile nu vor reuși să profite de șansa asta! Aflate în cel mai bun moment istoric, fiecare ar trebui să fim ambasadoarele feminismului – cel care ne asigură controlul propriului destin. Când vezi atâtea tinere preocupate mai degrabă să se încadreze într-un tipar de frumusețe ca să-și asigure un „provider”, decât să susțină revoluția culturală, realizezi că mai e mult până departe. Sau împlinirea prin maternitate ne controlează mai profund decât credeam.

    Libertățile și drepturile femeilor, care sunt ale omului în esență, sunt încă atât de fragile la nivel global, încât trebuie păzite cu grijă și trebuie asigurate tuturor femeilor. Când n-o să mai vorbim despre îngrădirea accesului la educație pentru fete, despre crime de onoare, despre mutilare genitală, vom trăi deja într-o lume mai bună. Iar la construcția acestei lumi participăm și noi, femeile, iar asta e o treabă pe care ar fi bine să ne-o asumăm cu responsabilitate. E șansa noastră.

    [1] https://libquotes.com/cato-the-elder/quote/lby5a3f

    [2] Petru Iluț, Psihologie socială și sociopsihologie, București, Editura Polirom Collegium, 2009, p 311

    [3] Ibidem, p. 312

    [4] Ibidem

    [5] https://eige.europa.eu/publications-resources/thesaurus/terms/1304?language_content_entity=en accesat 22.06.2023, ora 15:59

    [6] Cristina Bogdan, curs „Studii de gen”, „Opoziția și complementaritatea sexelor. Schimbări asumate de gen”

    [7] https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2016/07/15/womens-rights-in-africa-grow-stronger-after-conflicts-heres-why/ accesat 22.06.2023, ora 16:04

    [8] https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2017.00397/full accesat 22.06.2023, ora 16:12

  • Modelele cu forme generoase – capcană culturală?

    Modelele cu forme generoase – capcană culturală?

    Mă preocupă de la o vreme problema egalității de șanse și cea a atingerii propriului potențial, ca fiind premise minimale pentru căutarea unui scop, a unei împliniri, a unui sens. Cred că prejudecățile și stereotipurile îi afectează pe cei care le cad victime. Și aproape toți o pățim la un moment dat.

    Imagine de Spike Summers de la Pixabay

    De aceea mi s-a părut o schimbare binevenită prezența crescândă a modelelor „plus-size” în reclamele producătorilor de haine sau în industria de frumusețe (adaptare la tendințele evidente din media sociale)[1]. Slavă cerului că nu mai încearcă să ne convingă că o femeie obișnuită și sănătoasă, de cel puțin 1,70 m, cântărește la limita a 50 de kg! Modelele anorexice ieșite la pensie încep să acuze probleme de sănătate cauzate de dietele repetate și nici nu vreau să intru în problematica sănătății psihice asociate.

    Imagine de Christian Dorn de la Pixabay

    Adaptarea industriei de frumusețe are rațiuni comerciale, banii fac lumea să se învârtă. Media de greutate e mai mare decât acum 20-30 de ani, așadar trebuie schimbată strategia, mai ales când pe canalele sociale crește prezența modelelor cu dimensiuni generoase. Trebuie să creezi o aspirație, să vinzi un sentiment, iar asocierea cu modelele care poartă XXS (cca 30-32 în măsurători europene) e aproape imposibilă pentru o femeie de măsura L (44).

    Canoane de frumusețe au existat dintotdeauna, iar femeile au fost primele dornice să se încadreze în ele. Câte n-am făcut până acum ca să fim atrăgătoare pentru sexul opus? Idealul feminin a reprezentat de-a lungul secolelor și de-a latul lumii pe ea – femeia fertilă, femeia mamă. E neclar ce valorizează el acum. Valurile de feminism rațional au lăsat în urmă femei emancipate, care au libertatea propriilor alegeri, iar noi alegem extremele.

    Fie ne înfometăm: „nimic nu are un gust atât de bun pe cât plăcerea de a te simți slabă”[2], ne supunem bisturiului ca să îndepărtăm grăsimea și inventăm combinații culinare inimaginabile hipo-calorice, fie sărim în extrema cealaltă. Acceptarea propriului corp cu particularitățile, culorile și unduirile lui a devenit un concept cu două tăișuri.

    Una e să îmbrățișăm corpul feminin (cu acceptul posesoarei) cu șolduri mai late sau mai înguste, cu sâni pară, măr, sau corcodușă, cu nasul mai lat, fruntea ridată, cu păr sârmos, ceacâre, înalte sau turtite. Cu totul altceva e să acceptăm rotunjimile nesănătoase sub pretextul diversității și lipsei de prejudecată. Nu-i poți spune cuiva că e gras, dar cum îl atenționezi că asta ar putea să fie periculos pentru el, fără să-l jignești? Cum vor ști adolescenții următorilor ani că grăsimea înseamnă probleme de sănătate, când social media și cea mainstream o folosesc ca să vândă?

    Să fii obeză nu trebuie să fie un deziderat. Nu trebuie să fie un model aspirațional. Nu cred că ar trebui să fie o mândrie. Obezitatea e morbiditate[3], supraponderalitatea e tot o boală. Amândouă provoacă alte probleme de sănătate – tratarea lor costă bani. Obezitatea e pandemică. Supraponderalitatea e de-acum celebrată cultural.

    Femeile nu mai vor să stea la cratiță și, la naiba, bine fac! Hrănirea familiei trebuie să fie misiunea ambilor parteneri, bărbații nu au vreun handicap care să-i țină departe de aragaz. Dar iată că timpul limitat de alergătura de zi cu zi a înlocuit mâncarea gătită în casă cu cea gătită de alții cine știe cum și cu ce. Cu cât nivelul de educație și cel al bunăstării au crescut, cu atât a crescut și rata obezității, deși e un paradox, iar asta în bătrâna și tradiționala Europă, cu moștenire culinară stindard identitar.[4]

    Nu trebuie să ne frustreze rotunjimile într-atât încât să nu scoatem hainele de pe noi. Cât de fericit te simți când te scufunzi în apa răcoritoare într-o zi călduroasă, când un vânticel rece îți face pielea de găină, când soarele de dimineață îți încălzește oasele? Dar trebuie să ne îngrijoreze când nu ne putem apleca să ne legăm șireturile sau când colacul de grăsime atârnă greu peste curea, iar gușa peste colier.

    Imagine de romaneau de la Pixabay

    Să fii frumoasă și sănătoasă nu înseamnă doar să mergi la sală, să ai abonament la un salon sau să mănânci zilnic germeni de grâu și două picături de ulei sâmbure din știu eu ce oleaginoasă prețioasă.

    Înseamnă să te bucuri de o salată de roșii cu brânză vara (dar nu porția pentru familie), să nu termini ce au lăsat copiii în farfurie de necaz că faci risipă, să iei doar iaurtul, nu și merdeneaua, să-ți iei prietenele la o plimbare prin parc, și nu mall la fast food, să te iei la întrecere în alergare cu copilul tău, să pui pe foc de-o ciorbă fără să consideri că asta te degradează din poziția ta de femeie independentă și, mai mult decât orice, să iei cu tine peste tot o carte, nu telefonul.

    Mai ales, să faci pauze lungi de social media. Nici postările miilor de tinere în ochii cărora vezi cerul (nu mă refer la culoarea ochilor, ci la infinitul prostiei) nu te ajută, nici valurile de grăsime expuse cu mândrie ca validare a unei vieți nesănătoase nu trebuie să te mulțumească. Caută să dai sens vieții tale într-un fel care să te mulțumească pe tot parcursul ei și poate să-i inspire și pe alții.

    Într-o societate care a atins paroxismul individualismului, în care fiecare face doar ce simte că e bine pentru el, fără să-i pese de cum îl atinge pe celălalt, nici nu e de mirare că, deși își cântă valorile și misiunile ca sintagmă de marketing, vânzătorii de iluzii au în vedere întâi propriul bine comercial.

    Interzicerea reclamelor la fast food nu poate rezolva problema în totalitate, dar poate fi un început.[5]  Așa cum interzicerea publicității la noile dispozitive pentru fumat ar trebui să fie măcar o misiune morală pentru cei care se lasă mai degrabă influențați de presiunea industriei decât de sănătatea propriilor copii și a societății.

    Imagine de Mary Pahlke de la Pixabay

    Sunt pentru diversitate, dar cred că trebuie să fim mai atenți la derapajul pe care îl reprezintă promovarea supraponderalității ca model. Banii creează vârtejul ăsta de neoprit. Industria alimentară – fast food, semi-preparate, „îmbunătățirea” preparatelor ca să capete valoare comercială – aduce bani la buget, care se întorc apoi în sistemul de sănătate ce trebuie să trateze bolile provocate de însăși industria alimentară. Industria de frumusețe urmează curentul și se adaptează, pentru că trebuie să facă bani.

    Pe noi nu ar trebui să ne împiedice nimic să privim cu scepticism și cu un ochi critic morișca. Fără să cădem în capcana conspiraționismului, putem alege ce ni se potrivește. Și cred că cel mai mult trebuie să învățăm măsura, cumpătarea, echilibrul. În toate e o cale de mijloc, chiar și în alegerea modelelor.

    [1] https://www.news-medical.net/news/20220715/Study-finds-the-increasing-popularity-of-plus-size-models-in-both-marketing-and-on-social-media.aspx

    https://www.cureus.com/articles/88291-shifting-the-standard-of-beauty-beginning-of-the-body-inclusive-model#!/

    [2] Tr. mea – Kate Moss a popularizat termenul, devenit mantră în susținerea anorexiei https://www.bbc.com/news/newsbeat-45522714  

    [3] https://dexonline.ro/definitie/morbiditate/definitii

    [4] https://www.who.int/europe/news/item/03-05-2022-new-who-report–europe-can-reverse-its-obesity–epidemic

    [5] https://www.marketingweek.com/junk-food-ad-ban-wrong-policy/ , https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3221124/

  • Zorro – un spectacol tulburător

    Zorro – un spectacol tulburător

    Disclaimer: Spectacolul nu e recomandat superficialilor, auto-suficienților și prea-încrezătorilor în sine. Și nici celor care nu vor să-și zgândăre rănile sau să trezească monștrii pitulați prin diverse colțuri. Dar, la naiba, e obligatoriu!

    Dacă vrei să râzi, nu e locul potrivit, mergi la o comedie. Dacă îți trebuie o provocare, dacă, din cine știe ce motiv vrei să-ți scarpini bubele până îți dă sângele, ai nimerit unde trebuie. Eu te avertizez, n-o să fie amuzant.

    O să fie tulburător. Îți bagă în cap idei. Cum zicea bunica: „Nu știi unde te duce viața. Acu` te ridică, acu` te coboară.” Știi tu, atunci când dădea exemplul propriei smerenii nu bătând mătănii la biserică, ci deschizând poarta oricărui amărât pe care îl omenea cu ceva.

    Nu-i așa că te-ai obișnuit să iei totul de-a gata, ca și cum ți s-ar cuveni? Nu că te gândești în primul rând la tine, la câte meriți tu, doar pentru că te-ai născut pe acest pământ? Nu că te aștepți ca empatia să funcționeze doar către tine?

    Ei, spectacolul ăsta te așează puțin la locul tău. Zice: „treci în bancă și ia notițe!” Zice că viața îți rezervă fel de fel de surprize și că s-ar putea să nu fii pregătit pentru toate. Că, dacă nu te-ai pune mereu în centrul universului, s-ar putea să vezi mai bine dincolo de orizontul tău. Și că tu ești cel care hotărăște cum le ia în piept pe toate câte se abat asupra lui.

    Mai e ceva. Când treci în mașina ta caldă și curată pe lângă oamenii străzii, când îți ferești privirea de zdrențăroșii de la semafor, bătuți de ploaie și de vânt, fii recunoscător pentru norocul tău. A jucat un rol important. Nu-i mai judeca pe cei ce n-au reușit, nu-i mai acuza de lene, de lipsă de voință și ambiție pe toți. Fiecare are trecutul lui și poartă în spinare povara propriei condiții.

    Nu vreau să dezvălui mai multe din povestea care stă la baza spectacolului, scrisă de Margaret Mazzantini, în traducerea și regia lui Toma Dănilă. Nici despre personaj, singurul. O să-l descoperi tu.

    Dar trebuie să zic ceva despre actor. Când un om vine în fața ta, el, singur, fără alte artificii și te face să plângi, înseamnă că te-a transpus în poveste. Îți vine să urci pe scenă și să-l strângi în brațe, să-i alini durerea.

    Ioan Andrei Ionescu m-a convins că-l doare. Aproape uitasem că e un actor. Iar, la sfârșit, nici nu-mi venea să-l aplaud. Simțeam că e indecent. Știu că e multă muncă și că e muncă de echipă. Știu că e exercițiu, dar zău că nu înțeleg cum poți să lași pe scenă emoția aia și apoi să revii la viața ta! Îmi imaginez că te costă ceva. Oricum, îi mulțumesc că m-a zgândărit și că m-a făcut să simt.

    Poate că te-am speriat, dar hai să-ți spun și partea bună. Pe lângă faptul că te pune să te gândești la lucruri pe care le eviți. Nu e ca și cum ele nu ar exista, dacă te întorci cu spatele. Dar te simți recunoscător pentru viața ta. Îi iubești altfel pe cei din jurul tău și pe bune că asta te face mai fericit.

    Spectacolul se joacă simte la Teatrul Național, vezi aici programul și biletele.

  • Borgen – serial tv

    Borgen – serial tv

    („castelul” – danez, politic)

    „Borgen” e un serial de televiziune produs de Corporația Daneză de Televiziune și Radiodifuziune, cea mai veche instituție media din Danemarca. Producția a început în 2010 și continuă, cu o pauză, până în 2022. Tipic scandinav, serialul se întinde pe trei sezoane, fiecare cu câte zece episoade, cu o continuare de 8 episoade, la distanță de 9 ani, „ Borgen – Împărăția, puterea și slava”. E disponibil pe Netflix și a câștigat câteva premii importante (printre care și BAFTA).

    ”Borgen” (în limba daneză „castel”), este prescurtarea de la „Palatul Christiansborg”, locul unde își desfășoară activitatea  instituțiile conducerii daneze: Parlamentul, Biroul Prim-Ministrului, Curtea Supremă și parțial Casa Regală. Scena este, așadar, lumea politică. Filmul urmărește ascensiunea primei femei premier, Birgitte Nyborg, rol inspirat de Helle-Thorning Schmidt, care chiar devine prim ministru la câteva luni de la apariția serialului.

    Tocmai pentru că suntem sătui de circul din politica noastră, e interesant să vedem cum se fac și se desfac alianțele pe holurile parlamentului danez – chiar dacă e o ficțiune, filmul a fost lăudat pentru felul în care descrie realitatea. Vedem cum se desfășoară negocierile pentru proiectele partidului de la conducere sau, dimpotrivă, loviturile sub centură pe care și le administrează oamenii politici oriunde ar activa.

    Urmărind dinamica relațiilor din interiorul partidului sau din cadrul alianțelor de guvernare, dar și a relațiilor cu adversarii politici, te gândești că filmul vrea doar să promoveze o cultură cu care e tare greu să te identifici. Chiar dacă și acolo există trădări, interesul țării e mai important decât dorința de putere, iar corupția pare inexistentă. Scepticismul pe care îl avem după 33 de ani de democrație românească vorbește de pe umăr ca un drăcușor. Din această perspectivă, 33 de ani e prea mult, dar, la o privire de ansamblu, mai ales la dimensiunea istoriei, abia am absolvit grădinița.

    Co-scenarist și  dezvoltator al seriei este Adam Price, împreună cu  Jeppe Gjervig Gram și Tobias Lindholm.  Price e deja celebru pentru succesul serialului ”Ride Upon the Storm” sau „Ragnarok”. E remarcabil felul în care reușește să echilibreze caracterul ficțional cu realitatea și să redea specificul culturii nordice la care ne raportăm și noi ca ideal, uneori. Ce mai face Price cu măiestrie e să propună teme de actualitate într-o manieră foarte realistă, dar cu o doză perfectă de optimism și idealism.

    Vorbește despre egalitate de gen, încălzire globală, efect ecologic vs dezvoltare economică, globalizare, China vs SUA, Rusia vs Ucraina (anexarea peninsulei Crimeea, serialul fiind realizat înainte de război), exploatarea resurselor etc. Temele apar pe fundalul luptelor politice urmărite și taxate fără milă de presă. Ce m-a surprins și mi-aș fi dorit să se regăsească în mai multe democrații (mai ales în a noastră) sunt disponibilitatea și obligația premierului de a apărea la televizor oricând e solicitat ca să explice măsurile pe care le ia guvernul. Problemele etice apar la tot pasul și sunt tratate cu realism și responsabilitate.

    Dincolo de toate astea (sau poate înainte de toate) sunt oamenii care fac povestea, cu care te identifici pentru că au și ei, ca toată lumea, probleme. Price, Gram și Lindholm își construiesc personajele folosindu-se abil de instrumente psihologice, subtil și foarte credibil. Oamenii au traume din copilărie care le afectează viața de adult sau sunt puși în situații în care e imposibil să echilibreze viața personală cu cea profesională, una din ele având de suferit, pentru că așa e în viața reală, nu?

    Birgitte Nyborg (jucată de Sidse Babett Knudsen) e om – soție și mamă (sună cunoscut, nu?) – dar, înainte de toate, e premier. Demnitatea publică o obligă. Responsabilitatea pe care o aduce funcția presupune sacrificii.

    Alegerile ei nu sunt neapărat dictate de dependența de carieră sau de dorința de a-și păstra poziția, ci în primul rând de datoria față de alegătorii ei și față de politicile promovate. Cine ar fi zis că în politică mai există idealuri?

    Abordarea aceasta tridimensională este, fără a se vrea un manifest feminist, un subiect fierbinte pentru multe femei. Cum le împaci pe toate? Cum îți alegi prioritățile? Cum depășești crizele inerente în orice cuplu și în orice familie? La ce renunți?

    Nu este singurul personaj care duce o luptă interioară, iar asta face ca serialul să fie atât de complex. Jurnalista Katrine Fonsmark (Birgitte Hjort Sørensen) nu abdică de la misiunea pe care o are de a-și informa corect telespectatorii, chiar dacă uneori acest fapt poate avea consecințe tulburătoare în primul rând pentru ei. Meseria ei e vocație, o misiune vitală într-o țară în care presa e cu adevărat a patra putere și nu subjugată celei politice. Etica profesională nu e niciodată o alegere, e o condiție sine qua non. Conferințele de presă, în cadrul cărora întrebările adresate sunt mai mult decât incomode, stau mărturie. În același timp face greșeli omenești și are de făcut alegeri dificile, iar viața ei personală nu e tocmai un succes.

    Unul dintre cele mai interesante personaje este PR-istul, omul însărcinat cu imaginea premierului, rol jucat de Pilou Aesbek (cunoscut și ca Euron Greyjoy din „Urzeala Tronurilor”). Dedicat meseriei, total imparțial, aflat mereu la datorie, are acel al șaselea simț despre care vorbește Elisabeth Noelle Neumann[1], cu ajutorul căruia „citește” curentul opiniei publice. Are la un moment dat o ieșire împotriva reprezentantului unui partid extremist, ieșire care îl umanizează. Nu e un robot, ci un om cu sentimente (și cu traume), care nu poate rămâne rece la lucruri pe care le consideră nedrepte.

    Ar mai fi de notat și demarcația clară între „scopul scuză mijloacele” și misiunea reiterată a politicienilor aflați în slujba cetățenilor, demarcație ce se face în momentul în care omul de PR al lui Nyborg, Kasper Juul, folosește o informație obținută pe căi mai puțin ortodoxe. Fără să stea pe gânduri, premierul îi cere demisia. O meserie a cărei etică e relativă, pr-ul politic nu reușește să-și atingă scopul fără un „spin doctor”.[2] Realitate crudă – idealism în proporție perfectă.

    Două dintre personajele principale sunt femei, deloc întâmplător. Scandinavii sunt pionierii politicilor de egalizare a rolurilor femeilor și bărbaților. E de remarcat așadar că prezența femeilor în poziții de conducere nu mai reprezintă o „situație”, însă angajamentul lor pur și simplu nu se poate împăca cu viața de familie – soț și copii. Cinic, nu?

    În concluzie, luptele politice sunt normale, negocierile sunt necesare, alianțele sunt utile sau chiar indispensabile, dar cea mai importantă lecție este că politica nu trebuie să excludă corectitudinea, cinstea, ideologia, credința într-o misiune și, mai mult decât orice, datoria față de cetățean, nu față de alegător.

    Da, e o ficțiune, ce-i drept. Și da, pare chiar o utopie acum, când alianța noastră de guvernare își dă zi de zi măsura incompetenței. Și nu, nu cred că vreun tânăr român, după ce vede serialul Borgen, se simte tentat să intre în politica noastră ca să facă o schimbare. Dar tot e aspirațional și inspirațional. Fără sânge și trepidații, fără droguri și carteluri, cu un ritm potrivit de alert. Fără stereotipuri hollywoodiene, idealizat atât cât trebuie, dar cu încărcătură psihologică, cu teme sociale, conștiință și care te pune pe gânduri, fără să-ți jignească inteligența.

    [1] https://www.stefamedia.com/elisabeth-noelle-neumann-si-spirala-tacerii/

    [2] Spin doctor: în special în politică, se referă la cei care încearcă să prezinte lucrurile într-o lumină favorabilă celor pentru care lucrează, pentru care folosesc influența și persuadarea – termenul conține o suspiciune de lipsă de etică

  • „Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa

    „Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa

    Editura Humanitas, 2009

    „Mi-am luat rămas-bun și ea și-a fluturat mâna în care ținea umbreluța înflorată. Mi-a fost de-ajuns s-o văd ca să descopăr că în acei ani n-o uitasem nicio clipă, că eram la fel de îndrăgostit de ea ca-n prima zi.”

    L-am descoperit pe Llosa în liceu, la începutul anilor 90. E printre primii scriitori contemporani pe care i-am citit și primul sud american. Nu știam mare lucru despre Peru, în afară de ce învățasem la geografie. Cărțile lui m-au transpus în atmosfera prăfuită și fierbinte din Piura, în maghernițele unde trăiesc pasiuni și dezbat idei membrii mai puțin privilegiați ai societății, sau pe malul oceanului, în cochetul și selectul cartier Miraflores. Poveștile lui au, aproape toate, un fundal politic, căci Vargas Llosa a fost într-atât de interesat de soarta țării sale, încât a și candidat la președinție (1990).

    Când se tocesc coperțile, cartea capătă suflet.

    Născut în 1936 în Arequipa, Peru, într-o familie din clasa de mijloc, tânărul Jorge Mario Pedro Vargas Llosa a trăit primii ani din viață cu familia mamei, în Bolivia, unde bunicul său fusese numit consul onorific. Revine în Peru și face școala militară, apoi începe să scrie și să publice la un ziar local încă dinainte de absolvire. La Piura își vede prima lucare montată pe scena teatrului și, la numai 19 ani, se căsătorește cu o mătușă (cumnata unchiului său matern), cu 10 ani mai în vârstă.  Cariera sa ia avânt în timpul căsniciei, care e sursă de inspirație pentru romanul „Mătușa Julia și condeierul” (1977).

    După divorțul de Julia Urquidi se recăsătorește cu verișoara sa primară, Patricia Llosa, care i-a dăruit trei copii, dragoste și liniștea pentru a scrie, precum și cel mai frumos compliment: ”Mario, singurul lucru la care ești bun este scrisul.” Și cât de bun este!

    Mario Vargas Llosa a scris eseuri, editoriale, articole, romane: „Orașul și câinii” (1963), „Casa verde” (1966), studii, dar a abordat și registrul comic, în „Pantaleon și vizitatoarele ”. Unele dintre cele mai importante opere ale sale reprezintă adevărata luptă politică și forma sa de rezistență, fie că vorbim despre „Conversație la catedrală” (1969), „Războiul sfârșitului lumii” (1981), sau „Sărbătoarea țapului” (2000).

    „Rătăcirile fetei nesăbuite” (2006), primul roman de dragoste, scris la 70 de ani, nu se petrece în Peru și nu tratează subiecte politice, deși prima parte se desfășoară pe fondul mișcărilor de rezistență inspirate de revoluția din Cuba.

    Llosa nu a primit multe laude pentru roman, iar unii critici au fost destul de duri. Sentimentul pe care l-am avut eu la începutul cărții a fost că până și Llosa a căzut victimă comercialului. Unele lucruri mi-au părut aproape neverosimile, însăși dragostea obsesivă a lui Ricardo mi-a părut exagerată. Ce fel de om poate să se îndrăgostească din ce în ce mai mult de o femeie care îl chinuie pe tot parcursul vieții lui?

    E drept că ideea de fruct oprit îl ambiționează pe eroul nostru, iar dorința neostoită îl duce în pragul sinuciderii. Totuși, în ciuda scepticismului și a sentimentului de dezamăgire ce părea să se înfiripe, povestea m-a captivat. M-a emoționat naivitatea personajului principal, dar m-a și intrigat cruzimea femeii care îl tot amăgește.

    Povestea începe cu tânărul Ricardo, dintr-o familie burgheză, crescut într-un cartier select al Limei, care se îndrăgostește iremediabil de exotica sa colegă Lilly. Adolescentul imberb tânjește după colega sa, ea îl tot tachinează și îl respinge.

    Salt peste câțiva ani și-l vedem pe eroul nostru încercând să-și găsească o slujbă stabilă, la Paris, unde visa să-și petreacă restul zilelor (și atât). Acolo o reîntâlnește pe prima sa iubire, acum tovarășa Arlette, care, sub pretextul încorporării în trupele de gherilă, încearcă să evadeze din sărăcia în care trăia în Peru.

    Cei doi trăiesc o noapte de dragoste care îl face pe Ricardo să se îndrăgostească și mai mult, dornic să-i satisfacă orice dorință, sexuală sau de altă natură. Se plimbă de mână și mănâncă la bistrouri ieftine, iar el speră la o conviețuire liniștită în micuța sa mansardă. Doar că „fata rea” nu poate să i-o ofere. „Doar cu un bărbat foarte bogat și puternic aș rămâne pentru totdeauna.”

    Așa începe seria de regăsiri și despărțiri. De fiecare dată când revine, iubita lui îmbracă diferite identități. Se întoarce din Cuba ca doamna Arnoux, soția sofisticată a unui diplomat francez, apoi dispare. Reapare la Londra, la cursele de cai de la Newmarket, după câțiva ani, căsătorită cu un englez bogat, ca să fugă iar, de data asta în Japonia.

    Ricardo, „băiatul bun”, simte că o iubește din ce în ce mai mult, fără să ceară de la ea altceva decât să-i permită s-o iubească. Îi șoptește „dulcegării”, cum îi cere ea, îi oferă plăcere, o scoate din încurcături și, mai presus de toate, e mereu acolo așteptând-o, singurul ei prieten adevărat. Își duce viața între două întâlniri muncind pe brânci, încercând s-o uite, sperând să se vindece de ea doar ca, de fiecare dată când revine, s-o iubească și să spere.

    „Fata rea” încearcă să scape de copilăria ei săracă din Lima, trăind mai multe vieți, pe toate la limită, fugind mereu de ceva, de cineva, de ea. Se întoarce de fiecare dată la Ricardo de nevoie, ca pe o insulă unde se odihnește și se recompune, își adună forțele ca să se aventureze iar în necunoscut. Nu vrea să se așeze, nu vrea să-și permită slăbiciunea de a-l iubi, caută libertatea permisă numai bărbaților, caută ceva și nu știe ce. Vrea să trăiască total.

    Cameleonică, ironică, determinată, aproape malefică, nu-și permite slăbiciuni. „Dar ea, ca toți cei care trăiesc o bună parte a vieții adânciți în plăsmuiri pe care le construiesc pentru a aboli adevărata viață, știe și nu prea știe ce face”.

    Llosa a fost acuzat că nu și-a înzestrat personajele cu profunzime sau că nu sunt suficient de conturate psihologic. Că forța scriiturii lui nu s-a dezvăluit în roman. Că nici la nivel stilistic nu a atins așteptările. Că povestea Otiliei (Lilly, Arlette, Mme Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko) e prea evident a Emmei Bovary, doar Llosa i-a dedicat atâtea pagini și recunoștință lui Flaubert!

    O poveste de dragoste rămâne o poveste de dragoste și, chiar dacă destinul personajelor lui Llosa seamănă cu cele ale lui Flaubert, nu sunt doi îndrăgostiți aceiași, indiferent de timp și spațiu? Nu sunt trăirile lor la fel de puternice, ba mai puternice, dacă provocările la care sunt supuși par imposibil de depășit? Oare printre noi nu sunt destule Emme și destui Charles? Nu se regăsesc ei în fiecare dintre noi?

    Poate că fundalul politic pare un pretext care servește narațiunea, poate că descrierea Parisului lui Sartre și Camus pare naivă și stereotipă, poate că Londra hipioților e puțin exagerată. Poate episoadele ce sar peste spațiu și timp par neverosimile. Toate astea servesc însă ca simboluri pentru tendința noastră de a dori mereu mai mult, sau ceea ce nu avem și e puțin probabil să obținem.

    Poate că sunt un îndemn la a ne bucura și a iubi ceea ce avem deja. Oricum ai lua-o, povestea te pătrunde, te captivează, te emoționează, pe alocuri te enervează. Cu siguranță nu te lasă rece. Iar Mario Vargas Llosa, chiar dacă nu și-a propus să schimbe lumea cu romanul ăsta, reușește să ne tulbure pe aceia dintre noi care nu vor doar povești adevărate, ci și povești imposibile.

    https://www.britannica.com/biography/Mario-Vargas-Llosa

    https://www.nobelprize.org/prizes/literature/2010/vargas_llosa/biographical/

    https://humanitas.ro/autori/mario-vargas-llosa

  • Să vorbim despre sex

    Să vorbim despre sex

    Sau despre marea păcăleală sexuală

    Unii bărbați se lamentează că se căsătoresc dintr-o constrângere de vreun fel. Parcă ar fi marele blestem al vieții lor, deși nu-mi amintesc să fie consemnat undeva că un bărbat a fost adus în lanțuri la biserică.

    Și atunci, de ce rămân în relații de lungă durată, dacă libertatea e atât de prețioasă pentru ei? Sigur, o masă caldă, cămășile călcate, o casă curată și un șofer de rezervă sunt motive destul de serioase, dacă e să fim sinceri. Nu toți bărbații sunt însă atât de norocoși. Sau femeile nu mai sunt atât de ușor de păcălit.

    Observațiile empirice au și ele rolul lor, dar eu insist să vedem răspunsul pe care îl dau antropologii și specialiștii în psihologie socială[1], anume: masca iubirii. [2]

    Masca iubirii se referă la o formă de credulitate, cea sexuală. Aproape toți suntem creduli, într-o formă sau alta, simplul fapt că apărăm împreună idei abstracte precum naționalitatea, granița, banii, religia etc stau mărturie.

    Însă credulitatea sexuală se referă la rolul pe care, fără să știm, îl jucăm în perioada de curtare, când ne afișăm cele mai frumoase trăsături, ca să-l facem pe celălalt să se îndrăgostească de noi. Atunci scoatem la iveală ce avem noi mai interesant, în același timp lăsând pentru mai târziu trăsăturile care știm că nu ne flatează.  Cam cum face păunul când își înfoaie coada.

    Se pare că la baza relațiilor de lungă durată stă o motivație adânc întipărită în gena noastră de care, evident, nu suntem conștienți. Căutăm pe cineva care să ne fie alături la bine și la greu, la masa de Crăciun, în concediu, la teatru, sau atunci când îmbătrânim și copiii pleacă de acasă. 

    Ei bine, bărbații se căsătoresc (sau rămân în relații de durată) pentru sex. Sau măcar pentru promisiunea sexului. Pentru speranța de care se agață mereu: că vor avea parte de el. (Da, cam tot pentru asta inițiază relația din capul locului.)

    Se îndrăgostesc, ajung în intimitatea femeilor, ele îi răsplătesc cu multă dragoste, iar ei revin, revin, revin, ca să mai capete puțin. Sună ca o adicție, nu? Așa și e, se pare că bărbații caută mai mult plăcerea, de aceea în rândurile lor se înregistrează mai mulți dependenți de tutun, alcool, jocuri de noroc sau droguri.[3] E drept că și cultura societății descurajează asemenea apucături la o femeie, în timp ce abaterile bărbaților sunt privite cu mai multă indulgență, dar statisticile sunt destul de clare.

    Însă singura problemă ar fi faptul că exact de asta au parte din ce în ce mai puțin pe parcursul relației. Psihologii au înregistrat mărturii ale unor femei care spuneau că provoacă uneori conflicte înainte de culcare ca să evite o posibilă inițiativă. (Baumeister, Maxwell, Thomas&Vohs) Dar ei tot speră. Între timp, se atașează de partenere, își iubesc copiii și rămân să-i crească împreună. Și tot speră.

    Nu suntem conștienți de asta. Femeile nu îi atrag pe bărbați în capcană în mod intenționat. Așa a aranjat evoluția. Homo sapiens sunt mult mai intelingenți (măcar în teorie) decât alte primate sau decât alți strămoși ai lor, pentru asta dimensiunea craniului e mai mare. Dar bazinul femeii nu s-a adaptat la creierul copilului, așa că s-a adaptat craniul fătului. (Y.N. Harari – Sapiens). Gestația e lungă, pentru că multe lucruri sofisticate se dezvoltă în uter, mai ales creierul.

    Ca să treacă prin canalul strâmt, copilul se naște mai devreme, deci nepregătit pentru o viață independentă. Îi trebuie un an doar să meargă în picioare, până când va fi capabil să-și asigure mijloacele de trai vor mai trece mulți. Perioada de dependență fiind mare, are nevoie, evident, de un adult. Cum mama e ocupată mult timp cu lactația, apoi cu alți copii, împreună au nevoie de un „furnizor”. Se bazează așadar pe tată să-i hrănească și să-i protejeze. Mama nu poate pleca la vânătoare, nu pentru că n-ar fi capabilă s-o facă, ci pentru că nu se poate lupta cu sălbăticiunile cu un copil la țâță și unul agățat de fustă.

    Acum, că am stabilit datele de pornire, e la mintea cocoșului (și a găinii), că natura trebuia să aranjeze lucrurile în așa fel încât să-l țină pe tată aproape de familia lui. A mai făcut ea și alte lucruri uimitoare.

    De exemplu, predilecția pentru poziția față în față este întâlnită la oameni ca ei să se poată săruta, să se privească în ochi. Studiile arată că zâmbetul femeii și satisfacția ei sunt surse de plăcere pentru bărbat, care se va strădui (poate și din vanitate) să-i mai ofere și alte momente.

    Că întâlnirile lor intime scad vertiginos pe măsură ce trece timpul e un fapt documentat. Nu putem lăsa lucrurile fără context, totuși, și trebuie spus că disponibilitatea femeii e invers proporțională cu angajarea ei în tot felul de activități pasionante. Gătitul zilnic, spălatul la fund al copiilor – zilnic, dereticatul prin casă – umple oalele cu mâncare, curăță oalele de mâncare, spală hainele, îmbracă copiii, dezbracă copiii, cârpește ciorapii, spală geamurile, hrănește animalele, smulge buruienile din grădină – zilnic.

    Activitățile au cunoscut variații în istorie, dar corvoada a rămas. E drept că în ultimii ani treburile gospodărești au fost preluate de diverse mașinării, dar timpul liber s-a umplut cu munca plătită departe de casă.

    Metaforic vorbind, după o vreme, masca iubirii cade, iar realitatea e mai puțin plăcută. De aceea ne îndrăgostim la început și idealizăm acele trăsături personale pe care uneori ajungem să le urâm. Să nu credeți că femeile nu cad în același păcat al credulității. Și ele au nevoie să securizeze un partener care să aibă grijă de ele și de copiii lor, așa că văd în bărbați calități care uneori nu se confirmă.

    Iată ce simplu a aranjat evoluția lucrurile ca să asigure perpetuarea speciei! Scepticii și criticii nu-și transmit genele. (Baumeister, Maxwell, Thomas&Vohs). Ne-a făcut să ne îndrăgostim, ca să ni se pară că partenerul e cel mai bun posibil (mai ales că în societățile preistorice nu aveam aplicații de „dating”), să-l ținem lângă noi cât ne creștem copiii și să ne ajutăm unii pe alții când ne scad puterile.

    Cum reușim să facem asta, trebuie să mai fie și aportul nostru, natura ne-a pus la dispoziție uneltele. Ne-a făcut parteneri egali și în capacitatea de a ne auto-iluziona. Noi, prin cultură, am ierarhizat rolurile. Tot de noi depinde să le punem la loc.

    [1] Roy F. Baumeister (Universitatea din Queensland), Jessica A. Maxwell și Geofrrey P. Thomas (Universitatea Florida State), Kathleen D.Vohs (Universitatea din Minnesota) – la momentul publicării lucrării

    [2] The Social Psychology of Gullibility | Conspiracy Theories, Fake News (taylorfrancis.com), Capitolul 2: Masca iubirii și credulitatea sexuală (tr. mea)

    [3] https://www.emcdda.europa.eu/attachements.cfm/att_34281_EN_TDS_gender.pdf