Mă preocupă de la o vreme problema egalității de șanse și cea a atingerii propriului potențial, ca fiind premise minimale pentru căutarea unui scop, a unei împliniri, a unui sens. Cred că prejudecățile și stereotipurile îi afectează pe cei care le cad victime. Și aproape toți o pățim la un moment dat.
De aceea mi s-a părut o schimbare binevenită prezența crescândă a modelelor „plus-size” în reclamele producătorilor de haine sau în industria de frumusețe (adaptare la tendințele evidente din media sociale)[1]. Slavă cerului că nu mai încearcă să ne convingă că o femeie obișnuită și sănătoasă, de cel puțin 1,70 m, cântărește la limita a 50 de kg! Modelele anorexice ieșite la pensie încep să acuze probleme de sănătate cauzate de dietele repetate și nici nu vreau să intru în problematica sănătății psihice asociate.
Adaptarea industriei de frumusețe are rațiuni comerciale, banii fac lumea să se învârtă. Media de greutate e mai mare decât acum 20-30 de ani, așadar trebuie schimbată strategia, mai ales când pe canalele sociale crește prezența modelelor cu dimensiuni generoase. Trebuie să creezi o aspirație, să vinzi un sentiment, iar asocierea cu modelele care poartă XXS (cca 30-32 în măsurători europene) e aproape imposibilă pentru o femeie de măsura L (44).
Canoane de frumusețe au existat dintotdeauna, iar femeile au fost primele dornice să se încadreze în ele. Câte n-am făcut până acum ca să fim atrăgătoare pentru sexul opus? Idealul feminin a reprezentat de-a lungul secolelor și de-a latul lumii pe ea – femeia fertilă, femeia mamă. E neclar ce valorizează el acum. Valurile de feminism rațional au lăsat în urmă femei emancipate, care au libertatea propriilor alegeri, iar noi alegem extremele.
Fie ne înfometăm: „nimic nu are un gust atât de bun pe cât plăcerea de a te simți slabă”[2], ne supunem bisturiului ca să îndepărtăm grăsimea și inventăm combinații culinare inimaginabile hipo-calorice, fie sărim în extrema cealaltă. Acceptarea propriului corp cu particularitățile, culorile și unduirile lui a devenit un concept cu două tăișuri.
Una e să îmbrățișăm corpul feminin (cu acceptul posesoarei) cu șolduri mai late sau mai înguste, cu sâni pară, măr, sau corcodușă, cu nasul mai lat, fruntea ridată, cu păr sârmos, ceacâre, înalte sau turtite. Cu totul altceva e să acceptăm rotunjimile nesănătoase sub pretextul diversității și lipsei de prejudecată. Nu-i poți spune cuiva că e gras, dar cum îl atenționezi că asta ar putea să fie periculos pentru el, fără să-l jignești? Cum vor ști adolescenții următorilor ani că grăsimea înseamnă probleme de sănătate, când social media și cea mainstream o folosesc ca să vândă?
Să fii obeză nu trebuie să fie un deziderat. Nu trebuie să fie un model aspirațional. Nu cred că ar trebui să fie o mândrie. Obezitatea e morbiditate[3], supraponderalitatea e tot o boală. Amândouă provoacă alte probleme de sănătate – tratarea lor costă bani. Obezitatea e pandemică. Supraponderalitatea e de-acum celebrată cultural.
Femeile nu mai vor să stea la cratiță și, la naiba, bine fac! Hrănirea familiei trebuie să fie misiunea ambilor parteneri, bărbații nu au vreun handicap care să-i țină departe de aragaz. Dar iată că timpul limitat de alergătura de zi cu zi a înlocuit mâncarea gătită în casă cu cea gătită de alții cine știe cum și cu ce. Cu cât nivelul de educație și cel al bunăstării au crescut, cu atât a crescut și rata obezității, deși e un paradox, iar asta în bătrâna și tradiționala Europă, cu moștenire culinară stindard identitar.[4]
Nu trebuie să ne frustreze rotunjimile într-atât încât să nu scoatem hainele de pe noi. Cât de fericit te simți când te scufunzi în apa răcoritoare într-o zi călduroasă, când un vânticel rece îți face pielea de găină, când soarele de dimineață îți încălzește oasele? Dar trebuie să ne îngrijoreze când nu ne putem apleca să ne legăm șireturile sau când colacul de grăsime atârnă greu peste curea, iar gușa peste colier.
Să fii frumoasă și sănătoasă nu înseamnă doar să mergi la sală, să ai abonament la un salon sau să mănânci zilnic germeni de grâu și două picături de ulei sâmbure din știu eu ce oleaginoasă prețioasă.
Înseamnă să te bucuri de o salată de roșii cu brânză vara (dar nu porția pentru familie), să nu termini ce au lăsat copiii în farfurie de necaz că faci risipă, să iei doar iaurtul, nu și merdeneaua, să-ți iei prietenele la o plimbare prin parc, și nu mall la fast food, să te iei la întrecere în alergare cu copilul tău, să pui pe foc de-o ciorbă fără să consideri că asta te degradează din poziția ta de femeie independentă și, mai mult decât orice, să iei cu tine peste tot o carte, nu telefonul.
Mai ales, să faci pauze lungi de social media. Nici postările miilor de tinere în ochii cărora vezi cerul (nu mă refer la culoarea ochilor, ci la infinitul prostiei) nu te ajută, nici valurile de grăsime expuse cu mândrie ca validare a unei vieți nesănătoase nu trebuie să te mulțumească. Caută să dai sens vieții tale într-un fel care să te mulțumească pe tot parcursul ei și poate să-i inspire și pe alții.
Într-o societate care a atins paroxismul individualismului, în care fiecare face doar ce simte că e bine pentru el, fără să-i pese de cum îl atinge pe celălalt, nici nu e de mirare că, deși își cântă valorile și misiunile ca sintagmă de marketing, vânzătorii de iluzii au în vedere întâi propriul bine comercial.
Interzicerea reclamelor la fast food nu poate rezolva problema în totalitate, dar poate fi un început.[5] Așa cum interzicerea publicității la noile dispozitive pentru fumat ar trebui să fie măcar o misiune morală pentru cei care se lasă mai degrabă influențați de presiunea industriei decât de sănătatea propriilor copii și a societății.
Sunt pentru diversitate, dar cred că trebuie să fim mai atenți la derapajul pe care îl reprezintă promovarea supraponderalității ca model. Banii creează vârtejul ăsta de neoprit. Industria alimentară – fast food, semi-preparate, „îmbunătățirea” preparatelor ca să capete valoare comercială – aduce bani la buget, care se întorc apoi în sistemul de sănătate ce trebuie să trateze bolile provocate de însăși industria alimentară. Industria de frumusețe urmează curentul și se adaptează, pentru că trebuie să facă bani.
Pe noi nu ar trebui să ne împiedice nimic să privim cu scepticism și cu un ochi critic morișca. Fără să cădem în capcana conspiraționismului, putem alege ce ni se potrivește. Și cred că cel mai mult trebuie să învățăm măsura, cumpătarea, echilibrul. În toate e o cale de mijloc, chiar și în alegerea modelelor.
[1] https://www.news-medical.net/news/20220715/Study-finds-the-increasing-popularity-of-plus-size-models-in-both-marketing-and-on-social-media.aspx
[2] Tr. mea – Kate Moss a popularizat termenul, devenit mantră în susținerea anorexiei https://www.bbc.com/news/newsbeat-45522714
[3] https://dexonline.ro/definitie/morbiditate/definitii
[4] https://www.who.int/europe/news/item/03-05-2022-new-who-report–europe-can-reverse-its-obesity–epidemic
[5] https://www.marketingweek.com/junk-food-ad-ban-wrong-policy/ , https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3221124/
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu