(„castelul” – danez, politic)
„Borgen” e un serial de televiziune produs de Corporația Daneză de Televiziune și Radiodifuziune, cea mai veche instituție media din Danemarca. Producția a început în 2010 și continuă, cu o pauză, până în 2022. Tipic scandinav, serialul se întinde pe trei sezoane, fiecare cu câte zece episoade, cu o continuare de 8 episoade, la distanță de 9 ani, „ Borgen – Împărăția, puterea și slava”. E disponibil pe Netflix și a câștigat câteva premii importante (printre care și BAFTA).
”Borgen” (în limba daneză „castel”), este prescurtarea de la „Palatul Christiansborg”, locul unde își desfășoară activitatea instituțiile conducerii daneze: Parlamentul, Biroul Prim-Ministrului, Curtea Supremă și parțial Casa Regală. Scena este, așadar, lumea politică. Filmul urmărește ascensiunea primei femei premier, Birgitte Nyborg, rol inspirat de Helle-Thorning Schmidt, care chiar devine prim ministru la câteva luni de la apariția serialului.
Tocmai pentru că suntem sătui de circul din politica noastră, e interesant să vedem cum se fac și se desfac alianțele pe holurile parlamentului danez – chiar dacă e o ficțiune, filmul a fost lăudat pentru felul în care descrie realitatea. Vedem cum se desfășoară negocierile pentru proiectele partidului de la conducere sau, dimpotrivă, loviturile sub centură pe care și le administrează oamenii politici oriunde ar activa.
Urmărind dinamica relațiilor din interiorul partidului sau din cadrul alianțelor de guvernare, dar și a relațiilor cu adversarii politici, te gândești că filmul vrea doar să promoveze o cultură cu care e tare greu să te identifici. Chiar dacă și acolo există trădări, interesul țării e mai important decât dorința de putere, iar corupția pare inexistentă. Scepticismul pe care îl avem după 33 de ani de democrație românească vorbește de pe umăr ca un drăcușor. Din această perspectivă, 33 de ani e prea mult, dar, la o privire de ansamblu, mai ales la dimensiunea istoriei, abia am absolvit grădinița.
Co-scenarist și dezvoltator al seriei este Adam Price, împreună cu Jeppe Gjervig Gram și Tobias Lindholm. Price e deja celebru pentru succesul serialului ”Ride Upon the Storm” sau „Ragnarok”. E remarcabil felul în care reușește să echilibreze caracterul ficțional cu realitatea și să redea specificul culturii nordice la care ne raportăm și noi ca ideal, uneori. Ce mai face Price cu măiestrie e să propună teme de actualitate într-o manieră foarte realistă, dar cu o doză perfectă de optimism și idealism.
Vorbește despre egalitate de gen, încălzire globală, efect ecologic vs dezvoltare economică, globalizare, China vs SUA, Rusia vs Ucraina (anexarea peninsulei Crimeea, serialul fiind realizat înainte de război), exploatarea resurselor etc. Temele apar pe fundalul luptelor politice urmărite și taxate fără milă de presă. Ce m-a surprins și mi-aș fi dorit să se regăsească în mai multe democrații (mai ales în a noastră) sunt disponibilitatea și obligația premierului de a apărea la televizor oricând e solicitat ca să explice măsurile pe care le ia guvernul. Problemele etice apar la tot pasul și sunt tratate cu realism și responsabilitate.
Dincolo de toate astea (sau poate înainte de toate) sunt oamenii care fac povestea, cu care te identifici pentru că au și ei, ca toată lumea, probleme. Price, Gram și Lindholm își construiesc personajele folosindu-se abil de instrumente psihologice, subtil și foarte credibil. Oamenii au traume din copilărie care le afectează viața de adult sau sunt puși în situații în care e imposibil să echilibreze viața personală cu cea profesională, una din ele având de suferit, pentru că așa e în viața reală, nu?
Birgitte Nyborg (jucată de Sidse Babett Knudsen) e om – soție și mamă (sună cunoscut, nu?) – dar, înainte de toate, e premier. Demnitatea publică o obligă. Responsabilitatea pe care o aduce funcția presupune sacrificii.
Alegerile ei nu sunt neapărat dictate de dependența de carieră sau de dorința de a-și păstra poziția, ci în primul rând de datoria față de alegătorii ei și față de politicile promovate. Cine ar fi zis că în politică mai există idealuri?
Abordarea aceasta tridimensională este, fără a se vrea un manifest feminist, un subiect fierbinte pentru multe femei. Cum le împaci pe toate? Cum îți alegi prioritățile? Cum depășești crizele inerente în orice cuplu și în orice familie? La ce renunți?
Nu este singurul personaj care duce o luptă interioară, iar asta face ca serialul să fie atât de complex. Jurnalista Katrine Fonsmark (Birgitte Hjort Sørensen) nu abdică de la misiunea pe care o are de a-și informa corect telespectatorii, chiar dacă uneori acest fapt poate avea consecințe tulburătoare în primul rând pentru ei. Meseria ei e vocație, o misiune vitală într-o țară în care presa e cu adevărat a patra putere și nu subjugată celei politice. Etica profesională nu e niciodată o alegere, e o condiție sine qua non. Conferințele de presă, în cadrul cărora întrebările adresate sunt mai mult decât incomode, stau mărturie. În același timp face greșeli omenești și are de făcut alegeri dificile, iar viața ei personală nu e tocmai un succes.
Unul dintre cele mai interesante personaje este PR-istul, omul însărcinat cu imaginea premierului, rol jucat de Pilou Aesbek (cunoscut și ca Euron Greyjoy din „Urzeala Tronurilor”). Dedicat meseriei, total imparțial, aflat mereu la datorie, are acel al șaselea simț despre care vorbește Elisabeth Noelle Neumann[1], cu ajutorul căruia „citește” curentul opiniei publice. Are la un moment dat o ieșire împotriva reprezentantului unui partid extremist, ieșire care îl umanizează. Nu e un robot, ci un om cu sentimente (și cu traume), care nu poate rămâne rece la lucruri pe care le consideră nedrepte.
Ar mai fi de notat și demarcația clară între „scopul scuză mijloacele” și misiunea reiterată a politicienilor aflați în slujba cetățenilor, demarcație ce se face în momentul în care omul de PR al lui Nyborg, Kasper Juul, folosește o informație obținută pe căi mai puțin ortodoxe. Fără să stea pe gânduri, premierul îi cere demisia. O meserie a cărei etică e relativă, pr-ul politic nu reușește să-și atingă scopul fără un „spin doctor”.[2] Realitate crudă – idealism în proporție perfectă.
Două dintre personajele principale sunt femei, deloc întâmplător. Scandinavii sunt pionierii politicilor de egalizare a rolurilor femeilor și bărbaților. E de remarcat așadar că prezența femeilor în poziții de conducere nu mai reprezintă o „situație”, însă angajamentul lor pur și simplu nu se poate împăca cu viața de familie – soț și copii. Cinic, nu?
În concluzie, luptele politice sunt normale, negocierile sunt necesare, alianțele sunt utile sau chiar indispensabile, dar cea mai importantă lecție este că politica nu trebuie să excludă corectitudinea, cinstea, ideologia, credința într-o misiune și, mai mult decât orice, datoria față de cetățean, nu față de alegător.
Da, e o ficțiune, ce-i drept. Și da, pare chiar o utopie acum, când alianța noastră de guvernare își dă zi de zi măsura incompetenței. Și nu, nu cred că vreun tânăr român, după ce vede serialul Borgen, se simte tentat să intre în politica noastră ca să facă o schimbare. Dar tot e aspirațional și inspirațional. Fără sânge și trepidații, fără droguri și carteluri, cu un ritm potrivit de alert. Fără stereotipuri hollywoodiene, idealizat atât cât trebuie, dar cu încărcătură psihologică, cu teme sociale, conștiință și care te pune pe gânduri, fără să-ți jignească inteligența.
[1] https://www.stefamedia.com/elisabeth-noelle-neumann-si-spirala-tacerii/
[2] Spin doctor: în special în politică, se referă la cei care încearcă să prezinte lucrurile într-o lumină favorabilă celor pentru care lucrează, pentru care folosesc influența și persuadarea – termenul conține o suspiciune de lipsă de etică
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu