Editura Humanitas, 2009
„Mi-am luat rămas-bun și ea și-a fluturat mâna în care ținea umbreluța înflorată. Mi-a fost de-ajuns s-o văd ca să descopăr că în acei ani n-o uitasem nicio clipă, că eram la fel de îndrăgostit de ea ca-n prima zi.”
L-am descoperit pe Llosa în liceu, la începutul anilor 90. E printre primii scriitori contemporani pe care i-am citit și primul sud american. Nu știam mare lucru despre Peru, în afară de ce învățasem la geografie. Cărțile lui m-au transpus în atmosfera prăfuită și fierbinte din Piura, în maghernițele unde trăiesc pasiuni și dezbat idei membrii mai puțin privilegiați ai societății, sau pe malul oceanului, în cochetul și selectul cartier Miraflores. Poveștile lui au, aproape toate, un fundal politic, căci Vargas Llosa a fost într-atât de interesat de soarta țării sale, încât a și candidat la președinție (1990).
Născut în 1936 în Arequipa, Peru, într-o familie din clasa de mijloc, tânărul Jorge Mario Pedro Vargas Llosa a trăit primii ani din viață cu familia mamei, în Bolivia, unde bunicul său fusese numit consul onorific. Revine în Peru și face școala militară, apoi începe să scrie și să publice la un ziar local încă dinainte de absolvire. La Piura își vede prima lucare montată pe scena teatrului și, la numai 19 ani, se căsătorește cu o mătușă (cumnata unchiului său matern), cu 10 ani mai în vârstă. Cariera sa ia avânt în timpul căsniciei, care e sursă de inspirație pentru romanul „Mătușa Julia și condeierul” (1977).
După divorțul de Julia Urquidi se recăsătorește cu verișoara sa primară, Patricia Llosa, care i-a dăruit trei copii, dragoste și liniștea pentru a scrie, precum și cel mai frumos compliment: ”Mario, singurul lucru la care ești bun este scrisul.” Și cât de bun este!
Mario Vargas Llosa a scris eseuri, editoriale, articole, romane: „Orașul și câinii” (1963), „Casa verde” (1966), studii, dar a abordat și registrul comic, în „Pantaleon și vizitatoarele ”. Unele dintre cele mai importante opere ale sale reprezintă adevărata luptă politică și forma sa de rezistență, fie că vorbim despre „Conversație la catedrală” (1969), „Războiul sfârșitului lumii” (1981), sau „Sărbătoarea țapului” (2000).
„Rătăcirile fetei nesăbuite” (2006), primul roman de dragoste, scris la 70 de ani, nu se petrece în Peru și nu tratează subiecte politice, deși prima parte se desfășoară pe fondul mișcărilor de rezistență inspirate de revoluția din Cuba.
Llosa nu a primit multe laude pentru roman, iar unii critici au fost destul de duri. Sentimentul pe care l-am avut eu la începutul cărții a fost că până și Llosa a căzut victimă comercialului. Unele lucruri mi-au părut aproape neverosimile, însăși dragostea obsesivă a lui Ricardo mi-a părut exagerată. Ce fel de om poate să se îndrăgostească din ce în ce mai mult de o femeie care îl chinuie pe tot parcursul vieții lui?
E drept că ideea de fruct oprit îl ambiționează pe eroul nostru, iar dorința neostoită îl duce în pragul sinuciderii. Totuși, în ciuda scepticismului și a sentimentului de dezamăgire ce părea să se înfiripe, povestea m-a captivat. M-a emoționat naivitatea personajului principal, dar m-a și intrigat cruzimea femeii care îl tot amăgește.
Povestea începe cu tânărul Ricardo, dintr-o familie burgheză, crescut într-un cartier select al Limei, care se îndrăgostește iremediabil de exotica sa colegă Lilly. Adolescentul imberb tânjește după colega sa, ea îl tot tachinează și îl respinge.
Salt peste câțiva ani și-l vedem pe eroul nostru încercând să-și găsească o slujbă stabilă, la Paris, unde visa să-și petreacă restul zilelor (și atât). Acolo o reîntâlnește pe prima sa iubire, acum tovarășa Arlette, care, sub pretextul încorporării în trupele de gherilă, încearcă să evadeze din sărăcia în care trăia în Peru.
Cei doi trăiesc o noapte de dragoste care îl face pe Ricardo să se îndrăgostească și mai mult, dornic să-i satisfacă orice dorință, sexuală sau de altă natură. Se plimbă de mână și mănâncă la bistrouri ieftine, iar el speră la o conviețuire liniștită în micuța sa mansardă. Doar că „fata rea” nu poate să i-o ofere. „Doar cu un bărbat foarte bogat și puternic aș rămâne pentru totdeauna.”
Așa începe seria de regăsiri și despărțiri. De fiecare dată când revine, iubita lui îmbracă diferite identități. Se întoarce din Cuba ca doamna Arnoux, soția sofisticată a unui diplomat francez, apoi dispare. Reapare la Londra, la cursele de cai de la Newmarket, după câțiva ani, căsătorită cu un englez bogat, ca să fugă iar, de data asta în Japonia.
Ricardo, „băiatul bun”, simte că o iubește din ce în ce mai mult, fără să ceară de la ea altceva decât să-i permită s-o iubească. Îi șoptește „dulcegării”, cum îi cere ea, îi oferă plăcere, o scoate din încurcături și, mai presus de toate, e mereu acolo așteptând-o, singurul ei prieten adevărat. Își duce viața între două întâlniri muncind pe brânci, încercând s-o uite, sperând să se vindece de ea doar ca, de fiecare dată când revine, s-o iubească și să spere.
„Fata rea” încearcă să scape de copilăria ei săracă din Lima, trăind mai multe vieți, pe toate la limită, fugind mereu de ceva, de cineva, de ea. Se întoarce de fiecare dată la Ricardo de nevoie, ca pe o insulă unde se odihnește și se recompune, își adună forțele ca să se aventureze iar în necunoscut. Nu vrea să se așeze, nu vrea să-și permită slăbiciunea de a-l iubi, caută libertatea permisă numai bărbaților, caută ceva și nu știe ce. Vrea să trăiască total.
Cameleonică, ironică, determinată, aproape malefică, nu-și permite slăbiciuni. „Dar ea, ca toți cei care trăiesc o bună parte a vieții adânciți în plăsmuiri pe care le construiesc pentru a aboli adevărata viață, știe și nu prea știe ce face”.
Llosa a fost acuzat că nu și-a înzestrat personajele cu profunzime sau că nu sunt suficient de conturate psihologic. Că forța scriiturii lui nu s-a dezvăluit în roman. Că nici la nivel stilistic nu a atins așteptările. Că povestea Otiliei (Lilly, Arlette, Mme Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko) e prea evident a Emmei Bovary, doar Llosa i-a dedicat atâtea pagini și recunoștință lui Flaubert!
O poveste de dragoste rămâne o poveste de dragoste și, chiar dacă destinul personajelor lui Llosa seamănă cu cele ale lui Flaubert, nu sunt doi îndrăgostiți aceiași, indiferent de timp și spațiu? Nu sunt trăirile lor la fel de puternice, ba mai puternice, dacă provocările la care sunt supuși par imposibil de depășit? Oare printre noi nu sunt destule Emme și destui Charles? Nu se regăsesc ei în fiecare dintre noi?
Poate că fundalul politic pare un pretext care servește narațiunea, poate că descrierea Parisului lui Sartre și Camus pare naivă și stereotipă, poate că Londra hipioților e puțin exagerată. Poate episoadele ce sar peste spațiu și timp par neverosimile. Toate astea servesc însă ca simboluri pentru tendința noastră de a dori mereu mai mult, sau ceea ce nu avem și e puțin probabil să obținem.
Poate că sunt un îndemn la a ne bucura și a iubi ceea ce avem deja. Oricum ai lua-o, povestea te pătrunde, te captivează, te emoționează, pe alocuri te enervează. Cu siguranță nu te lasă rece. Iar Mario Vargas Llosa, chiar dacă nu și-a propus să schimbe lumea cu romanul ăsta, reușește să ne tulbure pe aceia dintre noi care nu vor doar povești adevărate, ci și povești imposibile.
https://www.britannica.com/biography/Mario-Vargas-Llosa
https://www.nobelprize.org/prizes/literature/2010/vargas_llosa/biographical/
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu