Maternitatea e cheia în care citim destinul femeii de-a lungul secolelor, dar mai ales prin care îi înțelegem poziția față de bărbat, în familie și în societate.
Pe vremea când oamenii erau organizați în hoarde nomade, se presupune că femeile își duceau copiii în cârcă pentru ca, având mîinile libere, să poată căra lucrurile pe care le aveau. Deși cu mai puțină masă musculară, erau destul de robuste încât s-o facă. Probabil că, ocazional, participau și la luptă, când era nevoie de ele, dar era rolul bărbatului de a apăra clanul, de a se lupta cu multele pericole pe care le aveau de înfruntat.
Copiii, pentru oamenii preistorici, erau de multe ori o greutate în plus. Se pare că infanticidul era o practică destul de frecventă. Ceea ce confirmă teoria conform căreia instinctul matern nu este înnăscut, ci unul dobândit, cultural.
În societățile agrare, oamenii se așează într-un loc pentru mai mult timp, dar munca pământului cere mai multe brațe. Cu ajutorul lor, gospodăria se bucură de un surplus de hrană și animale și, odată cu sporirea avutul, începe să încolțească în mintea omului ideea de proprietate.
Când are pământ pe care îl lucrează, o casă din ce în ce mai trainică, conducătorul familiei devine proprietar al bunurilor deținute și al familiei sale, pe care trebuie s-o apere și s-o hrănească. Copiii asigură transcendența, continuitatea proprietății, așadar aceștia și îngrijitorul lor, femeia, nu trebuie să părăsească familia.
Teoria lui Engels spune că, odată cu proprietatea pământului și a averii obținute de pe urma lui, capul familiei (pentru a asigura continuitatea numelui și înmulțirea bunurilor) își apropriază și forța de muncă disponibilă, printre care și pe soața sa. Luptele pentru extinderea teritoriului aduc la muncă populațiile cucerite, în postura de sclavi.
Yuval Noah Harari se referă în cartea sa „Sapiens”, la Revoluția Agricolă ca la o mare păcăleală. El spune că omul care lucra pământul nu a trăit neapărat o viață mai bună decât strămoșii săi vânători-culegători, care erau mai liberi și mâncau mai variat. E drept că domesticirea omului (domus-casă) a însemnat, în timp, evoluția speciei, dar începuturile nu au fost deloc ușoare.
Specificul biologic al omului, atât de diferit de cel al mamiferelor prin fecunditatea sa lunară, face ca femeile să cunoască maternitatea într-un mod necontrolat. Femeia devine subjugată sarcinilor pe care nu le poate stăpâni pentru foarte multe secole.
Având atâția copii de crescut, dependenți de ea, atâtea guri de hrănit și de îngrijit, femeia era reținută în cămin, în jurul gospodăriei. Sleită de atâtea nașteri și prezența ei fiind necesară acasă, femeia desfășoară aceleași munci banale, obositoare și repetitive vreme de milenii. Ea nu poate lua parte, alături de bărbat, la cucerirea și stăpânirea lumii.
Asigură continuarea speciei, căreia îi este prizonieră, în timp ce bărbatul își asigură transcendența, schimbă fața lumii, o creează, creează legi și reguli pe care femeia trebuie să le respecte.
De aceea ea a fost mereu considerată debilă, inaptă, lucruri blamate inclusiv când dreptul ei de vot a fost într-un final acordat prin legile create tot de bărbați. Ea asigură specia, el o duce mai departe.
Prin crearea și mânuirea uneltelor, „menținerea vieții a devenit pentru bărbat o activitate și un proiect, în vreme ce, prin maternitate, femeia rămânea legată de propriul corp, ca animalele.”[1] Cu toate acestea, „agricultura, se presupune, a fost o descoperire feminină. Bărbatul […] era mai toată vremea absent. Femeia […] a avut prilejul să observe fenomenele naturale de însămânțare și germinare și să încerce în chip artificial repetarea lor.”[2] Nu e de mirare că oamenii au considerat că femeia deține secretul fertilității umane și telurice.
Apariția societăților agrare, care solicită mai mulți membri într-o familie și odată cu care apare proprietatea și dreptul, pun maternitatea la loc de cinste. Rolul femeii era necesar, dorit, protejat, dar în continuare legat de copii și de casă.
Pe măsură ce societățile agricole se dezvoltă, „muncile casnice cad tot în sarcina lor: ele țes covoare și pături […] datorită lor se menține și se propagă viața clanului. Atâta putere le inspiră bărbaților respect și teamă, reflectate în cultul lor.”[3]
Cu toate că misticismul devoltat de oameni în jurul maternității a făcut din femeie un membru respectat și temut al comunității, deținător al marelui mister simbolizat de Rhea sau Iștar, treburile publice au rămas în continuare în sfera masculină, întrucât femeia era predestinată să nască copii și să se ocupe de ei. Rămâne proprietatea bărbatului.
Faptul că pentru omul vremurilor de demult maternitatea rămâne un mister, o forță stăpânită doar de femeie și de natură, fără să se cunoască rolul bărbatului în procreere, femeia capătă identitatea de „celălalt”, prin care bărbatul se caută pe sine. Încearcă să-l domine pe „celălalt”, pentru că nu este sine și nu îl înțelege, nu îl cunoaște.
Prin această poziție care i-a fost conferită de către bărbat, ea nu a putut niciodată să-și decidă viața, destinul. Reținută acasă de maternitatea repetată, nu i-a fost parteneră de muncă bărbatului, iar el nu a recunoscut-o ca atare.
Și în zilele noastre, în ciuda evidentei evoluții a umanității, rezidă la nivelul subconștientului colectiv și individual ideea că bărbații sunt oameni, iar femeile – femei (sau femele). Există în continuare raportarea bărbatului la femeie ca la reprezentanta unei alte specii. Sunt atâtea glume și povețe general acceptate care nu fac decât să sublinieze diferențele, dar prea puține reprezentări care să vorbească despre asemănări.
În articolul următor vorbim despre misterul fecundității și ce s-a întâmplat după ce acesta a fost dezvăluit, apoi vom încerca să înaintăm în istorie până ne apropiem de zilele noastre.
[1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul I, București, Editura Humanitas, 2022, p. 108
[2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas, 2017, p. 269
[3] Simone de Beauvoir, op. cit., p. 113
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu