Mihaela Lupu

Communication • Health • Society

Etichetă: egalitate de gen

  • De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    Mă întreba fii-miu deunăzi de ce trebuie să se poarte mai frumos cu o fată decât cu un băiat; de ce, dacă tot vrem egalitate, așteptăm tratament preferențial; de ce o femeie poate să sară cu pumnii și picioarele pe un bărbat, fără să fie la fel de blamată cum ar fi el dacă ar face-o.

    De ce, dacă o femeie plânge, își exprimă emoțiile, dacă un bărbat plânge, e considerat „fătălău”? De ce, dacă o femeie face avansuri unui bărbat, el ar trebui să se simtă flatat, iar, dacă le face el, e considerat un hărțuitor? De ce ziua de 8 Martie e considerată „Ziua femeii” și e sărbătorită cam pe tot globul, dar de ziua bărbatului nu știe nici dracu’?

    Nu trebuie. Nu așteptăm (vezi aici). Nu poate.

    Nu e fătălău. Aici contează măsura și contextul, pentru amândoi. La asta am răspuns într-un articol și nu, nu e 9 martie, nu toți bărbații sunt niște bețivi, ci 19 noiembrie.

    Azi vreau să scriu pentru băieți și pentru bărbați. Sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă fără voi. Vreme de mii de ani ați luat deciziile care ne privesc și pe noi. Voi ați făcut și ați scris istoria, voi ați făcut legile de stat și pe cele religioase, voi le-ați aplicat, voi ați făcut primele tratate de medicină și ați experimentat-o, voi ați cucerit mările și ați înfipt steagurile, voi ați pus și ați rupt lanțuri. Lumea, așa cum arată ea azi, e în cea mai mare parte creația voastră. Noi nu puteam face toate astea cu copiii de mână, de țâță, de fustă.

    Dar tot voi ne-ați făcut și nouă loc în lumea asta a voastră. Unii mai de milă, alții mai de silă, mai puțini din convingere. Mulți dintre voi sunt și acum detractori care nu înțeleg ce caută o femeie pe schele, pe pescadoare, la amvon. La naiba, ce caută în sala de operație, la masa de scris, în senate universitare, în politică sau în vârful corporațiilor? Unii caută pe toate părțile perfomanțele lor, poate găsesc o hibă. Dacă nu o au la muncă, sigur o au acasă. Nu e o mamă dedicată, sau, și mai rău, nu are copii. Își neglijează soțul sau, și mai rău, e o scorpie (urâtă, grasă etc) pe care un bărbat n-ar atinge-o. Fie e șleampătă și neîngrijită, o feministă păroasă și nespălată, fie, dacă e tânără, frumoasă și cochetă, și-o caută cu lumânarea. Femeile care nu ies în evidență sunt… ei bine, niște gospodine.

    Însă eu vreau să-i remarc și să-i felicit pe bărbații care au înțeles că e un loc sub soare pentru toată lumea.

    Pe cei care au înțeles că lumea nu e împărțită între bărbați și femei, ci e compusă din bărbați și femei. Care nu se simt intimidați dacă partenera aduce mai mulți bani acasă sau are mai mult succes, ci sunt mândri că ei îi stau alături și participă la drumul ei.

    Pe bărbații care vor tot ce e mai bun pentru fiicele lor: independență, alegeri libere, o viață împlinită prin ele însele. Pe bărbații (și femeile deopotrivă) care înțeleg că nu suntem în luptă, ci în parteneriat. Pe cei care plâng uneori. Pe cei care își recunosc slăbiciunile ca fiind omenești și care nu lasă frustrarea să dicteze acțiuni. Pe cei care au înțeles cât de mult rău fac prejudecățile pentru ambele sexe. Pe cei care sunt destul de puternici și încrezători încât să-și încurajeze partenerele să cucerească lumea, iar ei să le împărtășească bucuria.

    Pe cei care nu-și pedepsesc băieții că nu sunt destul de bărbați ci, dimpotrivă, găsesc natural și imperios necesar să-i îmbrățișeze și să le spună că-i iubesc. Pe cei care învață și care nu cred că bătaia și frica din copilărie i-a făcut mai puternici, ci, dimpotrivă. Pe cei care nu repetă aceleași metode de educație. Pe cei care înțeleg că lumea se schimbă și că nu era neapărat „mai bine pe vremea noastră”.

    Pe băieții care-și îmbrățișează mamele, surorile, bunicile, prietenele. Pe bunicii care-și învață nepoatele să pescuiască (să deseneze, să repare, să orice…).

    Pe bărbații care știu că „nu” înseamnă „nu”. Pe cei care ne fac loc în lumea lor, dar care ne dăruiesc flori. Pe cei care se trezesc noaptea la schimb cu mamele de câte ori e nevoie. Pe cei care spală vasele și toaleta, dar care cară și sacoșele mai grele. Pe cei care scot câinele la plimbare. Pe cei care merg la ședințele cu părinții. Pe cei care împart cu soțiile grupurile de watsapp de la școală (engleză, baschet, etc). Pe cei care știu în ce clasă e copilul și în ce sertar are ciorapii.

    Pe cei care văd în ridurile soțiilor nopțile nedormite, grijile familiei pentru prezent și viitor, alergătura de fiecare zi între casă și serviciu, poate și o ceartă la care ei puteau fi mai rezervați, sau mai atenți… Pe cei care văd în transformările corpului feminin oglinda vieții lor împreună. Pe cei care vor să piară primii nu ca să nu rămână neîngrijiți, ci pentru că nu concep viața fără ele. Fără dădăceala zilnică, expresie firească a grijii ce trebuie îndreptată către cineva. Fără of și vai (picioare, spate, alte încheieturi). Fără lacrimile de dorul copiilor și umflatul în pene de mândria nepoților.

    Aș vrea să le mulțumesc lor azi, dacă îmi permiteți..

  • 5. De ce era nevoie de o zi a femeii

    5. De ce era nevoie de o zi a femeii

    Scriam în articolul anterior că mișcarea feministă a început să prindă glas întâi în rândurile aristocrației și apoi ale clasei de mijloc, unde femeile educate doreau întâi de toate dreptul de vot. Ne referim la sufragete ca la primele și cele mai marcante feministe, dar e important de spus că mișcarea lor și felul în care a fost ea percepută de societate vin după o perioadă lungă de nemulțumire.

    Am încercat să fac o foarte succintă trecere prin istoria pe care o cunoaștem, ca să evidențiez faptul că mii de ani rolul femeii în societate a fost clar stabilit. Orice abatere de la normă a suscitat, cum era de așteptat, opoziție. Chiar dacă disparate, vocile care au strigat mai tare au început să sădească în mintea femeilor și bărbaților deopotrivă ideea că suntem ființe egale, care merită același respect. Că femeile sunt egale intelectual cu bărbații și că, dacă li se acordă șansa, vor dovedi că pot participa și ele la construcția lumii, altfel decât prin procreere.

    Inventarea motoarelor a micșorat diferența de forță fizică dintre femei și bărbați, iar acestea au intrat în câmpul muncii. Alături de ei, uneori de copii, munceau până la epuizare câte 12-14 ore pe zi. Erau mai prost plătite decât bărbații (chiar și pentru munci comparabile), lucrau în condiții lipsite de igienă, iar când ajungeau acasă o luau de la capăt. Acum, tehnologia e o continuare a corpului nostru, dar atunci femeia trebuia să care apa în casă, să spele hainele murdare cu mâinile deja crăpate, în timp ce punea oala pe foc pentru fiertura de la cină. Condiția muncitoarei (dar și a bărbatului muncitor) devine o formă de sclavagism care nu mai poate fi trecută cu vederea.

    Excedentul de forță de muncă a imigranților din SUA, competiția acerbă într-o piață capitalistă și lăcomia industriașilor (nu doar din SUA) fac viața insuportabilă. Sindicatele se implică în greva din New York din 1909 care durează 14 săptămâni și la care participă 20,000 de muncitoare din industria textilă.[1] Multe dintre ele adolescente, majoritatea imigrante, reușesc să pornească o mișcare care nu va mai putea fi oprită. Această „Revoltă” reprezintă inspirația pentru „Ziua Internațională a Femeii” (la origine „Ziua Internațională a Femeii Muncitoare”), care se sărbătorește pe 8 Martie.

    Din păcate, la foarte scurt timp după revoltă, are loc tragicul eveniment cunoscut ca „Incendiul de la Fabrica Triangle”, unde au murit 146 de oameni (majoritatea covârșitoare femei tinere), 90 dintre ei sărind în gol de la etajul 9. Echipajele de pompieri care au ajuns la fața locului erau dotate cu scări ce abia ajungeau la etajul 6. Ușa de acces în atelierul unde lucrau înghesuite sute de femei se deschidea spre interior. Dintre cele două scări de evacuare, una era cuprinsă de flăcări, iar cealaltă încuiată. S-a spus că era o măsură de prevenție a furtului și că muncitoarele aveau o singură cale de acces pentru a fi verificate. Nu existau stropitoare și nici stingătoare de incendiu. Nu erau obligatorii. [2] (Un scurt documentar e disponibil pe HBO Max -„ Marele Incendiu”)

    Suntem sensibili acum când vine vorba de socialism și comunism, dar, pentru noi, perioada trecută a lăsat o moștenire importantă. Diferențele de salarizare în România pe bază de gen sunt printre cele mai mici din Europa (pe locul 2). La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, marxismul înflăcărase sufletele și imaginația multora, muncitori și intelectuali, pentru că promitea o rânduială visată de la Cristos încoace. Partidele comuniste și cele muncitorești prinseseră avânt în mai toate țările bătrânei Europe.

    De altfel, în cadrul întâlnirilor prilejuite de „Conferința Internațională a Femeilor Socialiste” (Stuttgart 1907, Copenhaga 1910, Berna 1915 , Stockholm 1917) se propune alegerea unei zile prin care să se promoveze, la nivel internațional, sufragiul femeilor. Aceasta este tema comună cu activistele feministe burgheze, ca minim pas pentru emanciparea femeii.

    Dacă feministele din clasa de mijloc și aristocrația britanică erau parțial mulțumite cu viața lor, cele mai puțin privilegiate înaintaseră o agendă care țintea, în esență, drepturile omului. Ele vedeau necesară egalitatea de clasă ca primă condiție pentru emanciparea femeii. Prin vocea „bunicii comunismului”, Klara Zetkin, femeile cereau o legislație socială, educație și reglementări legate de sănătatea publică. Editor al ziarului „Die Geichheit” (Egalitatea), Klara Zetkin a activat ca avocat pentru drepturile femeilor și ei îi datorăm în mare măsură ziua de azi, care trebuie să fie o ocazie a conștientizării și acțiunii.

    Începând cu 1975, ONU sărbătorește ziua de 8 Martie ca zi Internațională a Femeii și face activism (UN Women) pentru drepturi egale ale femeilor de pe glob.

    Dreptul de vot

    În același timp, în Marea Britanie, sufragiștii fac lobby pașnic pentru dreptul de vot al femeilor. Se mișcau prea greu, succesele nu erau vizibile. Astfel au apărut sufragetele. Au fost numite așa, sufrag-ette, pentru a minimiza importanța mișcării lor și pentru a le ridiculiza.

    Se accentuează ideea sufragiului, dar femeile nu erau nemulțumite doar de asta. Nedreptatea era vizibilă în toate aspectele vieții sociale. Pentru accesul la educație superioară, o femeie avea nevoie de acceptul tatăui sau al soțului. Multe cariere le erau inaccesibile, precum cea de medic. Salariul plătit celor care predau era insuficient pentru un bărbat ce avea de susținut o familie, iar asta a facilitat accesul femeilor într-un domeniu care acum e considerat în mare parte feminin.

    Din această cauză femeile erau dependente de soți, iar, dacă lucrau, o făceau pentru a completa veniturile familiei. În cazul puțin probabil al unui divorț, pentru că nu-și putea susține traiul, mama nu primea copiii. Așadar femeia rămânea captivă într-o căsnicie ca să supraviețuiască. Dacă era sărac, bărbatul își putea vinde consoarta în târg. Adulterul a fost considerat multă vreme o infracțiune dacă era comis de o soție. Așa au trecut secolele 18 și 19.

    Nu e de mirare că femeile au văzut în dreptul de vot o ocazie de a pătrunde în legislativ, ca, de acolo, prin reprezentanții lor, să ceară și alte drepturi. Imperialismul Britanic, colonialismul altor țări și lăcomia industriașilor au făcut ca nemulțumirile oamenilor să explodeze.

    Trecuse prea mult timp de la încercările sufragiștilor și nimic nu se petrecea, iar votul pentru acest drept suferea amânări, așa că unele feministe s-au radicalizat și au recurs la mijloace extreme. Au spart magazine, au dat foc, au pus bombe, s-au luptat la propriu cu poliția.

    Emily Davison, după ce a fost arestată de 9 ori și a intrat în greva foamei de 7 (hrănită cu forța de 49 de ori) a sfârșit sub copitele calului Regelui George V la cursa de la Derby, în 1913, după ce a intrat pe pistă. Greva foamei era o practică destul de întâlnită (la care recurgeau și bărbații ce susțineau cauza), iar hrănirea forțată prin niște tuburi care mai fuseseră folosite puneau în pericol viața celor hrăniți

    Noua Zeelandă acordase femeilor dreptul de vot în 1893, ceea ce a ațâțat spiritele în Europa. Se putea, vor reuși și ele. Le ajută primul război mondial, când mâna lor de muncă e necesară și apreciată. Obțin dreptul de vot în Marea Britanie, cu condiția să aibă peste 30 de ani și să dețină o proprietate (sau să fie căsătorite cu un proprietar). Abia în 1928 primesc drept de vot după vârsta de 21 de ani, la fel ca și bărbații, fără condiționări.

    Noii Zeelande îi urmează Australia (1894), Suedia (1919). România acordă dreptul de vot odată cu Constituția din 1938. Elveția garantează acest drept abia în 1971. În Arabia Saudită, femeile primesc drept de vot pentru alegerile municipale în 2015. Iar în alte țări din lume, femeile au pierdut (sau sunt pe cale să piardă) puținele drepturi pe care le aveau.

    Acest prim val feminist face puțină dreptate, chiar dacă nu aduce egalitatea. Dar aceste victorii pun bazele unei revoluții care se va întinde pe întreaga planetă. Odată cu dreptul de vot, femeile își pot face cunoscute solicitările. Rămâne să vedem în ce măsură au reușit. Scepticii ar spune că feminismul e desuet, depășit, sau chiar redundant, dar vom vedea că, și în zilele noastre, nu e o cauză câștigată. Încă.


    [1] https://www.smithsonianmag.com/smart-news/american-garment-workers-who-helped-inspire-international-womens-day-180962364/#gXHV6kiTelvQEssi.99

    [2] https://trianglefire.ilr.cornell.edu/story/investigationTrial.html

    https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/policies/justice-and-fundamental-rights/gender-equality/equal-pay/gender-pay-gap-situation-eu_en

    https://www.un.org/womenwatch/feature/iwd/iwdarchives.html

  • 1. Condiția femeii – începuturile istoriei

    Maternitatea e cheia în care citim destinul femeii de-a lungul secolelor, dar mai ales prin care îi înțelegem poziția față de bărbat, în familie și în societate.

    Pe vremea când oamenii erau organizați în hoarde nomade, se presupune că femeile își duceau copiii în cârcă pentru ca, având mîinile libere, să poată căra lucrurile pe care le aveau. Deși cu mai puțină masă musculară, erau destul de robuste încât s-o facă. Probabil că, ocazional, participau și la luptă, când era nevoie de ele, dar era rolul bărbatului de a apăra clanul, de a se lupta cu multele pericole pe care le aveau de înfruntat.

    Copiii, pentru oamenii preistorici, erau de multe ori o greutate în plus. Se pare că infanticidul era o practică destul de frecventă. Ceea ce confirmă teoria conform căreia instinctul matern nu este înnăscut, ci unul dobândit, cultural.

    În societățile agrare, oamenii se așează într-un loc pentru mai mult timp, dar munca pământului cere mai multe brațe. Cu ajutorul lor, gospodăria se bucură de un surplus de hrană și animale și, odată cu sporirea avutul, începe să încolțească în mintea omului ideea de proprietate.

    Când are pământ pe care îl lucrează, o casă din ce în ce mai trainică, conducătorul familiei devine proprietar al bunurilor deținute și al familiei sale, pe care trebuie s-o apere și s-o hrănească. Copiii asigură transcendența, continuitatea proprietății, așadar aceștia și îngrijitorul lor, femeia, nu trebuie să părăsească familia.

    Teoria lui Engels spune că, odată cu proprietatea pământului și a averii obținute de pe urma lui, capul familiei (pentru a asigura continuitatea numelui și înmulțirea bunurilor) își apropriază și forța de muncă disponibilă, printre care și pe soața sa. Luptele pentru extinderea teritoriului aduc la muncă populațiile cucerite, în postura de sclavi.

    Yuval Noah Harari se referă în cartea sa „Sapiens”, la Revoluția Agricolă ca la o mare păcăleală. El spune că omul care lucra pământul nu a trăit neapărat o viață mai bună decât strămoșii săi vânători-culegători, care erau mai liberi și mâncau mai variat. E drept că domesticirea omului (domus-casă) a însemnat, în timp, evoluția speciei, dar începuturile nu au fost deloc ușoare.

    Specificul biologic al omului, atât de diferit de cel al mamiferelor prin fecunditatea sa lunară, face ca femeile să cunoască maternitatea într-un mod necontrolat.  Femeia devine subjugată sarcinilor pe care nu le poate stăpâni pentru foarte multe secole.

    Având atâția copii de crescut, dependenți de ea, atâtea guri de hrănit și de îngrijit, femeia era reținută în cămin, în jurul gospodăriei. Sleită de atâtea nașteri și prezența ei fiind necesară acasă, femeia desfășoară aceleași munci banale, obositoare și repetitive vreme de milenii. Ea nu poate lua parte, alături de bărbat, la cucerirea și stăpânirea lumii.

    Asigură continuarea speciei, căreia îi este prizonieră, în timp ce bărbatul își asigură transcendența, schimbă fața lumii, o creează, creează legi și reguli pe care femeia trebuie să le respecte.

    De aceea ea a fost mereu considerată debilă, inaptă, lucruri blamate inclusiv când dreptul ei de vot a fost într-un final acordat prin legile create tot de bărbați. Ea asigură specia, el o duce mai departe.

    Prin crearea și mânuirea uneltelor, „menținerea vieții a devenit pentru bărbat o activitate și un proiect, în vreme ce, prin maternitate, femeia rămânea legată de propriul corp, ca animalele.”[1] Cu toate acestea, „agricultura, se presupune, a fost o descoperire feminină.  Bărbatul […] era mai toată vremea absent. Femeia […] a avut prilejul să observe  fenomenele naturale de însămânțare și germinare și să încerce în chip artificial repetarea lor.”[2] Nu e de mirare că oamenii au considerat că femeia deține secretul fertilității umane și telurice.

    Apariția societăților agrare, care solicită mai mulți membri într-o familie și odată cu care apare proprietatea și dreptul, pun maternitatea la loc de cinste. Rolul femeii era necesar, dorit, protejat, dar în continuare legat de copii și de casă.

    Pe măsură ce societățile agricole se dezvoltă, „muncile casnice cad tot în sarcina lor: ele țes covoare și pături […] datorită lor se menține și se propagă viața clanului. Atâta putere le inspiră bărbaților respect și teamă, reflectate în cultul lor.”[3]

    Cu toate că misticismul devoltat de oameni în jurul maternității a făcut din femeie un membru respectat și temut al comunității, deținător al marelui mister simbolizat de Rhea sau Iștar, treburile publice au rămas în continuare în sfera masculină, întrucât femeia era predestinată să nască copii și să se ocupe de ei. Rămâne proprietatea bărbatului.

    Faptul că pentru omul vremurilor de demult maternitatea rămâne un mister, o forță stăpânită doar de femeie și de natură, fără să se cunoască rolul bărbatului în procreere, femeia capătă identitatea de  „celălalt”, prin care bărbatul se caută pe sine. Încearcă să-l domine pe „celălalt”, pentru că  nu este sine și nu îl înțelege, nu îl cunoaște.

    Prin această poziție care i-a fost conferită de către bărbat, ea nu a putut niciodată să-și decidă viața, destinul. Reținută acasă de maternitatea repetată, nu i-a fost parteneră de muncă bărbatului, iar el nu a recunoscut-o ca atare.

    Și în zilele noastre, în ciuda evidentei evoluții a umanității, rezidă la nivelul subconștientului colectiv și individual ideea că bărbații sunt oameni, iar femeile – femei (sau femele). Există în continuare raportarea bărbatului la femeie ca la reprezentanta unei alte specii. Sunt atâtea glume și povețe general acceptate care nu fac decât să sublinieze diferențele, dar prea puține reprezentări care să vorbească despre asemănări.

    În articolul următor vorbim despre misterul fecundității și ce s-a întâmplat după ce acesta a fost dezvăluit, apoi vom încerca să înaintăm în istorie până ne apropiem de zilele noastre.

    Lasă un comentariu


    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul I, București, Editura Humanitas, 2022, p. 108

    [2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas, 2017, p. 269

    [3] Simone de Beauvoir, op. cit., p.  113