Mă întreba fii-miu deunăzi de ce trebuie să se poarte mai frumos cu o fată decât cu un băiat; de ce, dacă tot vrem egalitate, așteptăm tratament preferențial; de ce o femeie poate să sară cu pumnii și picioarele pe un bărbat, fără să fie la fel de blamată cum ar fi el dacă ar face-o.
De ce, dacă o femeie plânge, își exprimă emoțiile, dacă un bărbat plânge, e considerat „fătălău”? De ce, dacă o femeie face avansuri unui bărbat, el ar trebui să se simtă flatat, iar, dacă le face el, e considerat un hărțuitor? De ce ziua de 8 Martie e considerată „Ziua femeii” și e sărbătorită cam pe tot globul, dar de ziua bărbatului nu știe nici dracu’?
Nu trebuie. Nu așteptăm (vezi aici). Nu poate.
Nu e fătălău. Aici contează măsura și contextul, pentru amândoi. La asta am răspuns într-un articol și nu, nu e 9 martie, nu toți bărbații sunt niște bețivi, ci 19 noiembrie.
Azi vreau să scriu pentru băieți și pentru bărbați. Sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă fără voi. Vreme de mii de ani ați luat deciziile care ne privesc și pe noi. Voi ați făcut și ați scris istoria, voi ați făcut legile de stat și pe cele religioase, voi le-ați aplicat, voi ați făcut primele tratate de medicină și ați experimentat-o, voi ați cucerit mările și ați înfipt steagurile, voi ați pus și ați rupt lanțuri. Lumea, așa cum arată ea azi, e în cea mai mare parte creația voastră. Noi nu puteam face toate astea cu copiii de mână, de țâță, de fustă.
Dar tot voi ne-ați făcut și nouă loc în lumea asta a voastră. Unii mai de milă, alții mai de silă, mai puțini din convingere. Mulți dintre voi sunt și acum detractori care nu înțeleg ce caută o femeie pe schele, pe pescadoare, la amvon. La naiba, ce caută în sala de operație, la masa de scris, în senate universitare, în politică sau în vârful corporațiilor? Unii caută pe toate părțile perfomanțele lor, poate găsesc o hibă. Dacă nu o au la muncă, sigur o au acasă. Nu e o mamă dedicată, sau, și mai rău, nu are copii. Își neglijează soțul sau, și mai rău, e o scorpie (urâtă, grasă etc) pe care un bărbat n-ar atinge-o. Fie e șleampătă și neîngrijită, o feministă păroasă și nespălată, fie, dacă e tânără, frumoasă și cochetă, și-o caută cu lumânarea. Femeile care nu ies în evidență sunt… ei bine, niște gospodine.
Însă eu vreau să-i remarc și să-i felicit pe bărbații care au înțeles că e un loc sub soare pentru toată lumea.
Pe cei care au înțeles că lumea nu e împărțită între bărbați și femei, ci e compusă din bărbați și femei. Care nu se simt intimidați dacă partenera aduce mai mulți bani acasă sau are mai mult succes, ci sunt mândri că ei îi stau alături și participă la drumul ei.
Pe bărbații care vor tot ce e mai bun pentru fiicele lor: independență, alegeri libere, o viață împlinită prin ele însele. Pe bărbații (și femeile deopotrivă) care înțeleg că nu suntem în luptă, ci în parteneriat. Pe cei care plâng uneori. Pe cei care își recunosc slăbiciunile ca fiind omenești și care nu lasă frustrarea să dicteze acțiuni. Pe cei care au înțeles cât de mult rău fac prejudecățile pentru ambele sexe. Pe cei care sunt destul de puternici și încrezători încât să-și încurajeze partenerele să cucerească lumea, iar ei să le împărtășească bucuria.
Pe cei care nu-și pedepsesc băieții că nu sunt destul de bărbați ci, dimpotrivă, găsesc natural și imperios necesar să-i îmbrățișeze și să le spună că-i iubesc. Pe cei care învață și care nu cred că bătaia și frica din copilărie i-a făcut mai puternici, ci, dimpotrivă. Pe cei care nu repetă aceleași metode de educație. Pe cei care înțeleg că lumea se schimbă și că nu era neapărat „mai bine pe vremea noastră”.
Pe băieții care-și îmbrățișează mamele, surorile, bunicile, prietenele. Pe bunicii care-și învață nepoatele să pescuiască (să deseneze, să repare, să orice…).
Pe bărbații care știu că „nu” înseamnă „nu”. Pe cei care ne fac loc în lumea lor, dar care ne dăruiesc flori. Pe cei care se trezesc noaptea la schimb cu mamele de câte ori e nevoie. Pe cei care spală vasele și toaleta, dar care cară și sacoșele mai grele. Pe cei care scot câinele la plimbare. Pe cei care merg la ședințele cu părinții. Pe cei care împart cu soțiile grupurile de watsapp de la școală (engleză, baschet, etc). Pe cei care știu în ce clasă e copilul și în ce sertar are ciorapii.
Pe cei care văd în ridurile soțiilor nopțile nedormite, grijile familiei pentru prezent și viitor, alergătura de fiecare zi între casă și serviciu, poate și o ceartă la care ei puteau fi mai rezervați, sau mai atenți… Pe cei care văd în transformările corpului feminin oglinda vieții lor împreună. Pe cei care vor să piară primii nu ca să nu rămână neîngrijiți, ci pentru că nu concep viața fără ele. Fără dădăceala zilnică, expresie firească a grijii ce trebuie îndreptată către cineva. Fără of și vai (picioare, spate, alte încheieturi). Fără lacrimile de dorul copiilor și umflatul în pene de mândria nepoților.
Aș vrea să le mulțumesc lor azi, dacă îmi permiteți..
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu