Mihaela Lupu

Communication • Health • Society

Etichetă: feminism

  • Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Mișcările feministe și reprezentatele sale (mai ales cele radicale) au reușit să ridice sprâncene, să creeze rumoare și dezaprobare, ba chiar au inspirat mișcări de opoziție. Masculinismul, mișcare socială apărută în anii ΄80, cere restaurarea vechii orânduieli prin apelul său la protecția virilității.

    Tații divorțați, părăsiți și bărbații care experimentează o criză de identitate fac lobby pentru acordarea unor drepturi ce ar trebui să le restabilească puterea. Ei se confruntă cu realitatea de care se temea Cato[1] în fața acordării unor drepturi femeilor, aceea că ele vor sfârși prin a-i conduce.

    Așa cum femeilor le-a luat mii de ani să-și caute vocea, s-o exprime, să-și ocupe locul în societate, așa bărbaților le trebuie un timp pentru a lămuri confuzia propriei identități. Unii bărbați sunt feminiști, umaniști în esență, în timp ce alții au nevoie ca propria virilitate să le fie legiferată. E o paradigmă nouă, pe care nu toți și-au însușit-o, de aceea își cer poziția înapoi, într-o încercare sterilă de cultivare a „masculinității proeminente”.[2]

    Pentru ca să-și găsească locul în aceeași societate în care și-au făcut loc și femeile, Goldberg (1986)[3] le recomanda bărbaților „să se raporteze la libertatea feminină de pe poziții egale, și nu de servitori vinovați sau inamici ostili.”[4] Aici se află cheia întregii probleme. Femeile nu vor să ia locul bărbaților, nu vor să-i priveze de nimic, vor doar o șansă pentru împlinirea propriului potențial, dacă se poate fără să se lupte cu toată lumea din jur. Dacă au parte și de puțin ajutor, cu atât mai bine!

    Salarizarea inegală în multe țări civilizate, încă slaba reprezentare a femeilor în politică sau în funcții înalte de conducere sugerează că, dintr-un motiv sau altul, pentru femei este încă dificil să acceadă în poziții importante.

    Fie nu sunt suficient de ambițioase și determinate să încerce, fie prezența lor acasă le împiedică să dedice mai mult timp propriilor cariere. Iar dintre cele care au reușit, câte se pot lăuda și cu o viață de familie? Maternitatea rămâne rolul și împlinirea lor, dar când nu vor mai fi nevoite să aleagă or una, ori alta?

    Ascensiunea la locul de muncă presupune ore suplimentare, cine de afaceri sau delegații. În mod tradițional, mama este cea care va renunța la carieră pentru a se dedica familiei, fie mulțumindu-se cu o poziție inferioară, fie părăsind locul de muncă, când concilierea devine imposibilă.

    Poate că în România pare a fi o non-problemă, doar nimeni nu împiedică o femeie să aleagă ce carieră își dorește, dar când privești mai atent observi că suntem încă tributari prejudecăților și unor cutume ce par înțepenite într-un trecut îndepărtat. E și mai trist că (încă) multe femei perpetuează starea de fapt.

    E normal ca femeia să lucreze și să aducă un ban în casă, e bine și să meargă la școală dacă asta o ajută să câștige mai mult, dar de curățenie, ședințe cu părinții, gătit sau supravegherea și îngrijirea copiilor n-o să se ocupe bărbatul! Chiar în familiile în care cei doi părinți împart sarcinile în mod cât mai egal și corect, cât de confortabil se simte bărbatul care câștigă mai puțin decât soția, sau are o poziție inferioară în ierarhia din viața profesională?

    Iar dacă nu-i impune el rolul, e greu să nu simtă presiunea exercitată de rețeaua compusă din socrii, părinții și prietenii neobosiți să-i judece alegerile. Care îl compătimesc pe amărât că femeia lui n-are grijă de el, sau că a ajuns în situația de a pregăti el cina copiilor. Și dacă toate astea nu sunt destul de puternice, are ea grijă să-i țină dependenți de prezența și muncile pe care le depune în familie, palidă justificare a rolului său indispensabil și tristă manieră de trascendență.

    Noile recomandări ale Uniunii Europene cu privire la „cotele”[5] de reprezentare a femeilor în organizațiile mari vor stârni iarăși furia detractorilor, însă  după o vreme ar trebui să devină norma. Sistemul de valori trebuie adaptat noilor provocări. Ferocitatea capitalismului și piețelor concurențiale s-a potrivit caracteristicilor masculine, poate că lumea are acum nevoie de abilități feminine.[6] Exemplul post-război al țărilor africane arată că se poate.[7]

    E paradoxal că, încercând să asiguri egalitate pentru toți, îi vei nedreptăți pe cei ce se pot ridica deasupra celorlalți, iar asta naște o altă problemă socială. Bărbatul alb, de vârstă medie, care nu a asuprit sclavi și, poate, le-a tratat corect pe femeile din viața lui, se plânge că se simte discriminat la locul de muncă, pentru că nu face parte din vreo minoritate sau grup favorizat. Cu toate acestea, sociologii sunt de acord că schimbările trebuie impuse, ca să se petreacă mai repede.[8]

    Și să dea naiba dacă femeile nu vor reuși să profite de șansa asta! Aflate în cel mai bun moment istoric, fiecare ar trebui să fim ambasadoarele feminismului – cel care ne asigură controlul propriului destin. Când vezi atâtea tinere preocupate mai degrabă să se încadreze într-un tipar de frumusețe ca să-și asigure un „provider”, decât să susțină revoluția culturală, realizezi că mai e mult până departe. Sau împlinirea prin maternitate ne controlează mai profund decât credeam.

    Libertățile și drepturile femeilor, care sunt ale omului în esență, sunt încă atât de fragile la nivel global, încât trebuie păzite cu grijă și trebuie asigurate tuturor femeilor. Când n-o să mai vorbim despre îngrădirea accesului la educație pentru fete, despre crime de onoare, despre mutilare genitală, vom trăi deja într-o lume mai bună. Iar la construcția acestei lumi participăm și noi, femeile, iar asta e o treabă pe care ar fi bine să ne-o asumăm cu responsabilitate. E șansa noastră.

    [1] https://libquotes.com/cato-the-elder/quote/lby5a3f

    [2] Petru Iluț, Psihologie socială și sociopsihologie, București, Editura Polirom Collegium, 2009, p 311

    [3] Ibidem, p. 312

    [4] Ibidem

    [5] https://eige.europa.eu/publications-resources/thesaurus/terms/1304?language_content_entity=en accesat 22.06.2023, ora 15:59

    [6] Cristina Bogdan, curs „Studii de gen”, „Opoziția și complementaritatea sexelor. Schimbări asumate de gen”

    [7] https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2016/07/15/womens-rights-in-africa-grow-stronger-after-conflicts-heres-why/ accesat 22.06.2023, ora 16:04

    [8] https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2017.00397/full accesat 22.06.2023, ora 16:12

  • 5. De ce era nevoie de o zi a femeii

    5. De ce era nevoie de o zi a femeii

    Scriam în articolul anterior că mișcarea feministă a început să prindă glas întâi în rândurile aristocrației și apoi ale clasei de mijloc, unde femeile educate doreau întâi de toate dreptul de vot. Ne referim la sufragete ca la primele și cele mai marcante feministe, dar e important de spus că mișcarea lor și felul în care a fost ea percepută de societate vin după o perioadă lungă de nemulțumire.

    Am încercat să fac o foarte succintă trecere prin istoria pe care o cunoaștem, ca să evidențiez faptul că mii de ani rolul femeii în societate a fost clar stabilit. Orice abatere de la normă a suscitat, cum era de așteptat, opoziție. Chiar dacă disparate, vocile care au strigat mai tare au început să sădească în mintea femeilor și bărbaților deopotrivă ideea că suntem ființe egale, care merită același respect. Că femeile sunt egale intelectual cu bărbații și că, dacă li se acordă șansa, vor dovedi că pot participa și ele la construcția lumii, altfel decât prin procreere.

    Inventarea motoarelor a micșorat diferența de forță fizică dintre femei și bărbați, iar acestea au intrat în câmpul muncii. Alături de ei, uneori de copii, munceau până la epuizare câte 12-14 ore pe zi. Erau mai prost plătite decât bărbații (chiar și pentru munci comparabile), lucrau în condiții lipsite de igienă, iar când ajungeau acasă o luau de la capăt. Acum, tehnologia e o continuare a corpului nostru, dar atunci femeia trebuia să care apa în casă, să spele hainele murdare cu mâinile deja crăpate, în timp ce punea oala pe foc pentru fiertura de la cină. Condiția muncitoarei (dar și a bărbatului muncitor) devine o formă de sclavagism care nu mai poate fi trecută cu vederea.

    Excedentul de forță de muncă a imigranților din SUA, competiția acerbă într-o piață capitalistă și lăcomia industriașilor (nu doar din SUA) fac viața insuportabilă. Sindicatele se implică în greva din New York din 1909 care durează 14 săptămâni și la care participă 20,000 de muncitoare din industria textilă.[1] Multe dintre ele adolescente, majoritatea imigrante, reușesc să pornească o mișcare care nu va mai putea fi oprită. Această „Revoltă” reprezintă inspirația pentru „Ziua Internațională a Femeii” (la origine „Ziua Internațională a Femeii Muncitoare”), care se sărbătorește pe 8 Martie.

    Din păcate, la foarte scurt timp după revoltă, are loc tragicul eveniment cunoscut ca „Incendiul de la Fabrica Triangle”, unde au murit 146 de oameni (majoritatea covârșitoare femei tinere), 90 dintre ei sărind în gol de la etajul 9. Echipajele de pompieri care au ajuns la fața locului erau dotate cu scări ce abia ajungeau la etajul 6. Ușa de acces în atelierul unde lucrau înghesuite sute de femei se deschidea spre interior. Dintre cele două scări de evacuare, una era cuprinsă de flăcări, iar cealaltă încuiată. S-a spus că era o măsură de prevenție a furtului și că muncitoarele aveau o singură cale de acces pentru a fi verificate. Nu existau stropitoare și nici stingătoare de incendiu. Nu erau obligatorii. [2] (Un scurt documentar e disponibil pe HBO Max -„ Marele Incendiu”)

    Suntem sensibili acum când vine vorba de socialism și comunism, dar, pentru noi, perioada trecută a lăsat o moștenire importantă. Diferențele de salarizare în România pe bază de gen sunt printre cele mai mici din Europa (pe locul 2). La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, marxismul înflăcărase sufletele și imaginația multora, muncitori și intelectuali, pentru că promitea o rânduială visată de la Cristos încoace. Partidele comuniste și cele muncitorești prinseseră avânt în mai toate țările bătrânei Europe.

    De altfel, în cadrul întâlnirilor prilejuite de „Conferința Internațională a Femeilor Socialiste” (Stuttgart 1907, Copenhaga 1910, Berna 1915 , Stockholm 1917) se propune alegerea unei zile prin care să se promoveze, la nivel internațional, sufragiul femeilor. Aceasta este tema comună cu activistele feministe burgheze, ca minim pas pentru emanciparea femeii.

    Dacă feministele din clasa de mijloc și aristocrația britanică erau parțial mulțumite cu viața lor, cele mai puțin privilegiate înaintaseră o agendă care țintea, în esență, drepturile omului. Ele vedeau necesară egalitatea de clasă ca primă condiție pentru emanciparea femeii. Prin vocea „bunicii comunismului”, Klara Zetkin, femeile cereau o legislație socială, educație și reglementări legate de sănătatea publică. Editor al ziarului „Die Geichheit” (Egalitatea), Klara Zetkin a activat ca avocat pentru drepturile femeilor și ei îi datorăm în mare măsură ziua de azi, care trebuie să fie o ocazie a conștientizării și acțiunii.

    Începând cu 1975, ONU sărbătorește ziua de 8 Martie ca zi Internațională a Femeii și face activism (UN Women) pentru drepturi egale ale femeilor de pe glob.

    Dreptul de vot

    În același timp, în Marea Britanie, sufragiștii fac lobby pașnic pentru dreptul de vot al femeilor. Se mișcau prea greu, succesele nu erau vizibile. Astfel au apărut sufragetele. Au fost numite așa, sufrag-ette, pentru a minimiza importanța mișcării lor și pentru a le ridiculiza.

    Se accentuează ideea sufragiului, dar femeile nu erau nemulțumite doar de asta. Nedreptatea era vizibilă în toate aspectele vieții sociale. Pentru accesul la educație superioară, o femeie avea nevoie de acceptul tatăui sau al soțului. Multe cariere le erau inaccesibile, precum cea de medic. Salariul plătit celor care predau era insuficient pentru un bărbat ce avea de susținut o familie, iar asta a facilitat accesul femeilor într-un domeniu care acum e considerat în mare parte feminin.

    Din această cauză femeile erau dependente de soți, iar, dacă lucrau, o făceau pentru a completa veniturile familiei. În cazul puțin probabil al unui divorț, pentru că nu-și putea susține traiul, mama nu primea copiii. Așadar femeia rămânea captivă într-o căsnicie ca să supraviețuiască. Dacă era sărac, bărbatul își putea vinde consoarta în târg. Adulterul a fost considerat multă vreme o infracțiune dacă era comis de o soție. Așa au trecut secolele 18 și 19.

    Nu e de mirare că femeile au văzut în dreptul de vot o ocazie de a pătrunde în legislativ, ca, de acolo, prin reprezentanții lor, să ceară și alte drepturi. Imperialismul Britanic, colonialismul altor țări și lăcomia industriașilor au făcut ca nemulțumirile oamenilor să explodeze.

    Trecuse prea mult timp de la încercările sufragiștilor și nimic nu se petrecea, iar votul pentru acest drept suferea amânări, așa că unele feministe s-au radicalizat și au recurs la mijloace extreme. Au spart magazine, au dat foc, au pus bombe, s-au luptat la propriu cu poliția.

    Emily Davison, după ce a fost arestată de 9 ori și a intrat în greva foamei de 7 (hrănită cu forța de 49 de ori) a sfârșit sub copitele calului Regelui George V la cursa de la Derby, în 1913, după ce a intrat pe pistă. Greva foamei era o practică destul de întâlnită (la care recurgeau și bărbații ce susțineau cauza), iar hrănirea forțată prin niște tuburi care mai fuseseră folosite puneau în pericol viața celor hrăniți

    Noua Zeelandă acordase femeilor dreptul de vot în 1893, ceea ce a ațâțat spiritele în Europa. Se putea, vor reuși și ele. Le ajută primul război mondial, când mâna lor de muncă e necesară și apreciată. Obțin dreptul de vot în Marea Britanie, cu condiția să aibă peste 30 de ani și să dețină o proprietate (sau să fie căsătorite cu un proprietar). Abia în 1928 primesc drept de vot după vârsta de 21 de ani, la fel ca și bărbații, fără condiționări.

    Noii Zeelande îi urmează Australia (1894), Suedia (1919). România acordă dreptul de vot odată cu Constituția din 1938. Elveția garantează acest drept abia în 1971. În Arabia Saudită, femeile primesc drept de vot pentru alegerile municipale în 2015. Iar în alte țări din lume, femeile au pierdut (sau sunt pe cale să piardă) puținele drepturi pe care le aveau.

    Acest prim val feminist face puțină dreptate, chiar dacă nu aduce egalitatea. Dar aceste victorii pun bazele unei revoluții care se va întinde pe întreaga planetă. Odată cu dreptul de vot, femeile își pot face cunoscute solicitările. Rămâne să vedem în ce măsură au reușit. Scepticii ar spune că feminismul e desuet, depășit, sau chiar redundant, dar vom vedea că, și în zilele noastre, nu e o cauză câștigată. Încă.

    [1] https://www.smithsonianmag.com/smart-news/american-garment-workers-who-helped-inspire-international-womens-day-180962364/#gXHV6kiTelvQEssi.99

    [2] https://trianglefire.ilr.cornell.edu/story/investigationTrial.html

    https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/policies/justice-and-fundamental-rights/gender-equality/equal-pay/gender-pay-gap-situation-eu_en

    https://www.un.org/womenwatch/feature/iwd/iwdarchives.html

  • 4. Și eu sunt femeie

    4. Și eu sunt femeie

    Am văzut în articolul anterior cum, în perioada Evului Mediu, atitudinea față de femeie a început să se schimbe. Odată cu Renașterea, dezvoltarea economică permite și dezvoltarea artelor. Femeile devin patroane ale acestora, un domeniu unde prezența lor este acceptată, chiar dacă implicarea în procesul de creație este încă privită cu scepticism. Intelectualii vremurilor sunt sarcastici când vine vorba de aspirațiile lor scriitoricești.

    Prezența femeilor la curtea regilor și implicarea lor nu doar în arte, ci și în politică, deschide lungul drum către emancipare. Eliberarea femeii de sub jugul casnic e legată direct de capacitatea ei de producție și, deci, de independența financiară. Femeile burgheze și ale nobilimii sunt, pe parcursul sec XVIII și XIX, dependente de confortul asigurat de soți și nici nu concep să rupă lanțul de catifea.

    Spre deosebire de ele, femeile de la țară nici nu-și pun astfel de probleme, câtă vreme muncesc cot la cot cu bărbatul și chiar cu copiii lor. Nu se așează la masă până nu termină de mâncat soțul, dar sunt respectate prin chiar participarea lor la subzistența familiei. Cât despre femeile din orașe, diferențele sunt date tot de clasele sociale. O negustoreasă poate dispune de propriul avut și chiar i se permit comportamente aproape masculine. Pentru o muncitoare de la oraș, sau pentru cele din mină, dificultățile financiare, greutățile legate de sarcinile multiple și de creșterea copiilor sunt mai importante. Cum să-ți ardă de emancipare când munca în mină a tuturor membrilor familiei, de la cel mai mic la cel mai bătrân, abia asigură o fiertură de cartofi? (E. Zola- Germinal)

    Așadar zorii feminismului răsar într-o pătură a societății în care femeile își permit să se gândească la astfel de lucruri. Iar dacă până acum vocile răzlețe sunt aproape exclusiv feminine și ignorate, apar și cele masculine care militează pentru respectul față de femei. Egalitatea este încă un concept abstract, greu de pus în practică și încă și mai greu de imaginat.

    Cornelius Agrippa publică în 1529 o lucrare[1] în care se străduiește să declame superioritatea femeii frizând absurdul („atunci când cade-n apă, ea iese la suprafață; bărbatul se scufundă; […] sângele ei menstrual vindecă orice boală”)[2]. Odată cu ideile de egalitate apar și detractorii, care nu se sfiesc să vitupereze femeia. Lucrarea lui Jacques Olivier (1617) enumeră „la fiecare literă a alfabetului câte un cusur al ei”.[3]

    Totuși, femeile au parte de avocați mult mai pertinenți, precum „cel mai fervent feminist din epocă”[4], Poulain de la Barre, care cere educație pentru femei. El atenționează că femeile nu pot fi judecate după ceea ce au făcut, câtă vreme nu au avut posibilitatea să facă ceva și că poziția dominatoare masculină a determinat rolul pasiv al femeilor. Lui i se alătură și Voltaire, sau Diderot, care văd în rolul și capacitatea femeilor o normă impusă de societate.

    Spuneam că ideea feminismului a fost umbrită de problemele legate de diferențele de clasă. Feminismul a avut de câștigat pentru că lupta de clasă cerea egalitate pentru toți. Cea mai mare problemă întâmpinată de femei a fost, cel puțin în secolele XVIII și XIX, faptul că ele nu s-au constituit într-un grup care să se lupte cu nedreptățile la care sunt supuse. Femeia burgheză își suținea clasa împotriva proletariatului, femeia albă se identifica cu întreaga rasă împotriva negreselor.

    Pentru asta stă mărturie celebrul discurs „Aint΄I a woman”, rostit de negresa Sigourney Truth, la „Convenția pentru drepturile femeilor” din 1851, la Akron, Ohio. În ceea ce acum considerăm a fi primul discurs aboliționist și pentru drepturile femeilor, Sigourney Truth spune: „Bărbatul de colo zice că femeile trebuie ajutate să urce în trăsuri, că trebuie săltate peste șanțuri și că trebuie să primească cele mai bune locuri. Pe mine nu mă urcă nimeni în trăsuri, nu mă saltă peste șanțuri și nici nu-mi dă cel mai bun loc. Eu nu sunt femeie? Priviți-mă! Priviți-mi brațul! Am arat și plantat, am recoltat și am umplut hambare și nu m-a întrecut niciun bărbat. Eu nu sunt femeie? Pot să muncesc și să mănânc tot atât cât un bărbat – atunci când am ce – și să suport biciul la fel. Eu nu sunt femeie? Am născut 13 copii și pe cei mai mulți i-au vândut ca sclavi, iar când mi-am plâns durerea de mamă, doar Iisus m-a auzit. Și eu nu sunt femeie?”[5]

    Engels prezice că doar participarea la producție o poate elibera e femeie și așa s-a și întâmplat, însă cât de greu și cu câte sacrificii? „Eliberarea femeii va fi posibilă abia atunci când va putea participa la producție pe scară largă, iar cu muncile casnice se va ocupa doar într-o măsură neînsemnată”.[6]  Bărbații au făurit uneltele și tot ei au dezvoltat tehnologia. Mecanizarea din epoca industrială micșorează, ba chiar abolește diferența fizică dintre femei și bărbați. Iată-le acum în marș hotărât către emancipare, căci, pentru prima dată din epoca primitivă, femeile muncesc în afara casei și sunt plătite pentru asta.

    Munca cusătoreselor este preluată de industria textilă, de cea de prelucrare a bumbacului. Femeile își câștigă o fragilă independență financiară cu multă trudă. Orele de muncă sunt interminabile (până la 17 pe zi), în condiții de igienă precară, multe dintre ele se îmbolnăvesc de tinere. Cele căsătorite erau exploatate ca niște animale, pentru că erau mai loiale, nu voiau să-și piardă locul de muncă care asigura subzistența familiei. „Animal de lux sau animal de povară. Întreținută de bărbat atunci când nu muncește”[7].

    Intrate târziu pe piața muncii, s-a considerat că femeile muncesc doar ca să completeze veniturile familiei. Pe de altă parte, salariile mici pe care le acceptau au suscitat opoziție din partea bărbaților, cărora le făceau concurență. Ca imaginea femeii care lucrează să fie completă, ea își continuă treburile legate de maternitate și de îngrijirea căminului și a familiei în timpul liber. Vom vedea în următorul articol cum industrializarea, forța motrice a capitalismului, exploatează forța de muncă și cum asta duce la primele reglementări ce ar trebui să-i protejeze pe muncitori, dar și cum femeile încep să-și facă auzită vocea.

    [1] Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim, „Déclamation de la Noblesse et de l΄Excellence du Sexe Féminin”

    [2] Simone de Beauvoir, „Al doilea sex”, Vol I, p 174

    [3] Ibidem, p 175

    [4] Ibidem, p 176

    [5] https://www.nps.gov/articles/sojourner-truth.htm, tr.mea

    [6] file:///C:/Users/40723/Downloads/35381119_Friedrich_Engels_Originea_famil.pdf (accesat 2.09.2022, ora 12:01)

    [7] Simone de Beauvoir, op. cit, p. 188

  • 1. Condiția femeii – începuturile istoriei

    Maternitatea e cheia în care citim destinul femeii de-a lungul secolelor, dar mai ales prin care îi înțelegem poziția față de bărbat, în familie și în societate.

    Pe vremea când oamenii erau organizați în hoarde nomade, se presupune că femeile își duceau copiii în cârcă pentru ca, având mîinile libere, să poată căra lucrurile pe care le aveau. Deși cu mai puțină masă musculară, erau destul de robuste încât s-o facă. Probabil că, ocazional, participau și la luptă, când era nevoie de ele, dar era rolul bărbatului de a apăra clanul, de a se lupta cu multele pericole pe care le aveau de înfruntat.

    Copiii, pentru oamenii preistorici, erau de multe ori o greutate în plus. Se pare că infanticidul era o practică destul de frecventă. Ceea ce confirmă teoria conform căreia instinctul matern nu este înnăscut, ci unul dobândit, cultural.

    În societățile agrare, oamenii se așează într-un loc pentru mai mult timp, dar munca pământului cere mai multe brațe. Cu ajutorul lor, gospodăria se bucură de un surplus de hrană și animale și, odată cu sporirea avutul, începe să încolțească în mintea omului ideea de proprietate.

    Când are pământ pe care îl lucrează, o casă din ce în ce mai trainică, conducătorul familiei devine proprietar al bunurilor deținute și al familiei sale, pe care trebuie s-o apere și s-o hrănească. Copiii asigură transcendența, continuitatea proprietății, așadar aceștia și îngrijitorul lor, femeia, nu trebuie să părăsească familia.

    Teoria lui Engels spune că, odată cu proprietatea pământului și a averii obținute de pe urma lui, capul familiei (pentru a asigura continuitatea numelui și înmulțirea bunurilor) își apropriază și forța de muncă disponibilă, printre care și pe soața sa. Luptele pentru extinderea teritoriului aduc la muncă populațiile cucerite, în postura de sclavi.

    Yuval Noah Harari se referă în cartea sa „Sapiens”, la Revoluția Agricolă ca la o mare păcăleală. El spune că omul care lucra pământul nu a trăit neapărat o viață mai bună decât strămoșii săi vânători-culegători, care erau mai liberi și mâncau mai variat. E drept că domesticirea omului (domus-casă) a însemnat, în timp, evoluția speciei, dar începuturile nu au fost deloc ușoare.

    Specificul biologic al omului, atât de diferit de cel al mamiferelor prin fecunditatea sa lunară, face ca femeile să cunoască maternitatea într-un mod necontrolat.  Femeia devine subjugată sarcinilor pe care nu le poate stăpâni pentru foarte multe secole.

    Având atâția copii de crescut, dependenți de ea, atâtea guri de hrănit și de îngrijit, femeia era reținută în cămin, în jurul gospodăriei. Sleită de atâtea nașteri și prezența ei fiind necesară acasă, femeia desfășoară aceleași munci banale, obositoare și repetitive vreme de milenii. Ea nu poate lua parte, alături de bărbat, la cucerirea și stăpânirea lumii.

    Asigură continuarea speciei, căreia îi este prizonieră, în timp ce bărbatul își asigură transcendența, schimbă fața lumii, o creează, creează legi și reguli pe care femeia trebuie să le respecte.

    De aceea ea a fost mereu considerată debilă, inaptă, lucruri blamate inclusiv când dreptul ei de vot a fost într-un final acordat prin legile create tot de bărbați. Ea asigură specia, el o duce mai departe.

    Prin crearea și mânuirea uneltelor, „menținerea vieții a devenit pentru bărbat o activitate și un proiect, în vreme ce, prin maternitate, femeia rămânea legată de propriul corp, ca animalele.”[1] Cu toate acestea, „agricultura, se presupune, a fost o descoperire feminină.  Bărbatul […] era mai toată vremea absent. Femeia […] a avut prilejul să observe  fenomenele naturale de însămânțare și germinare și să încerce în chip artificial repetarea lor.”[2] Nu e de mirare că oamenii au considerat că femeia deține secretul fertilității umane și telurice.

    Apariția societăților agrare, care solicită mai mulți membri într-o familie și odată cu care apare proprietatea și dreptul, pun maternitatea la loc de cinste. Rolul femeii era necesar, dorit, protejat, dar în continuare legat de copii și de casă.

    Pe măsură ce societățile agricole se dezvoltă, „muncile casnice cad tot în sarcina lor: ele țes covoare și pături […] datorită lor se menține și se propagă viața clanului. Atâta putere le inspiră bărbaților respect și teamă, reflectate în cultul lor.”[3]

    Cu toate că misticismul devoltat de oameni în jurul maternității a făcut din femeie un membru respectat și temut al comunității, deținător al marelui mister simbolizat de Rhea sau Iștar, treburile publice au rămas în continuare în sfera masculină, întrucât femeia era predestinată să nască copii și să se ocupe de ei. Rămâne proprietatea bărbatului.

    Faptul că pentru omul vremurilor de demult maternitatea rămâne un mister, o forță stăpânită doar de femeie și de natură, fără să se cunoască rolul bărbatului în procreere, femeia capătă identitatea de  „celălalt”, prin care bărbatul se caută pe sine. Încearcă să-l domine pe „celălalt”, pentru că  nu este sine și nu îl înțelege, nu îl cunoaște.

    Prin această poziție care i-a fost conferită de către bărbat, ea nu a putut niciodată să-și decidă viața, destinul. Reținută acasă de maternitatea repetată, nu i-a fost parteneră de muncă bărbatului, iar el nu a recunoscut-o ca atare.

    Și în zilele noastre, în ciuda evidentei evoluții a umanității, rezidă la nivelul subconștientului colectiv și individual ideea că bărbații sunt oameni, iar femeile – femei (sau femele). Există în continuare raportarea bărbatului la femeie ca la reprezentanta unei alte specii. Sunt atâtea glume și povețe general acceptate care nu fac decât să sublinieze diferențele, dar prea puține reprezentări care să vorbească despre asemănări.

    În articolul următor vorbim despre misterul fecundității și ce s-a întâmplat după ce acesta a fost dezvăluit, apoi vom încerca să înaintăm în istorie până ne apropiem de zilele noastre.

    Lasă un comentariu

    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul I, București, Editura Humanitas, 2022, p. 108

    [2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas, 2017, p. 269

    [3] Simone de Beauvoir, op. cit., p.  113