Am văzut în articolul anterior cum, în perioada Evului Mediu, atitudinea față de femeie a început să se schimbe. Odată cu Renașterea, dezvoltarea economică permite și dezvoltarea artelor. Femeile devin patroane ale acestora, un domeniu unde prezența lor este acceptată, chiar dacă implicarea în procesul de creație este încă privită cu scepticism. Intelectualii vremurilor sunt sarcastici când vine vorba de aspirațiile lor scriitoricești.
Prezența femeilor la curtea regilor și implicarea lor nu doar în arte, ci și în politică, deschide lungul drum către emancipare. Eliberarea femeii de sub jugul casnic e legată direct de capacitatea ei de producție și, deci, de independența financiară. Femeile burgheze și ale nobilimii sunt, pe parcursul sec XVIII și XIX, dependente de confortul asigurat de soți și nici nu concep să rupă lanțul de catifea.
Spre deosebire de ele, femeile de la țară nici nu-și pun astfel de probleme, câtă vreme muncesc cot la cot cu bărbatul și chiar cu copiii lor. Nu se așează la masă până nu termină de mâncat soțul, dar sunt respectate prin chiar participarea lor la subzistența familiei. Cât despre femeile din orașe, diferențele sunt date tot de clasele sociale. O negustoreasă poate dispune de propriul avut și chiar i se permit comportamente aproape masculine. Pentru o muncitoare de la oraș, sau pentru cele din mină, dificultățile financiare, greutățile legate de sarcinile multiple și de creșterea copiilor sunt mai importante. Cum să-ți ardă de emancipare când munca în mină a tuturor membrilor familiei, de la cel mai mic la cel mai bătrân, abia asigură o fiertură de cartofi? (E. Zola- Germinal)
Așadar zorii feminismului răsar într-o pătură a societății în care femeile își permit să se gândească la astfel de lucruri. Iar dacă până acum vocile răzlețe sunt aproape exclusiv feminine și ignorate, apar și cele masculine care militează pentru respectul față de femei. Egalitatea este încă un concept abstract, greu de pus în practică și încă și mai greu de imaginat.
Cornelius Agrippa publică în 1529 o lucrare[1] în care se străduiește să declame superioritatea femeii frizând absurdul („atunci când cade-n apă, ea iese la suprafață; bărbatul se scufundă; […] sângele ei menstrual vindecă orice boală”)[2]. Odată cu ideile de egalitate apar și detractorii, care nu se sfiesc să vitupereze femeia. Lucrarea lui Jacques Olivier (1617) enumeră „la fiecare literă a alfabetului câte un cusur al ei”.[3]
Totuși, femeile au parte de avocați mult mai pertinenți, precum „cel mai fervent feminist din epocă”[4], Poulain de la Barre, care cere educație pentru femei. El atenționează că femeile nu pot fi judecate după ceea ce au făcut, câtă vreme nu au avut posibilitatea să facă ceva și că poziția dominatoare masculină a determinat rolul pasiv al femeilor. Lui i se alătură și Voltaire, sau Diderot, care văd în rolul și capacitatea femeilor o normă impusă de societate.
Spuneam că ideea feminismului a fost umbrită de problemele legate de diferențele de clasă. Feminismul a avut de câștigat pentru că lupta de clasă cerea egalitate pentru toți. Cea mai mare problemă întâmpinată de femei a fost, cel puțin în secolele XVIII și XIX, faptul că ele nu s-au constituit într-un grup care să se lupte cu nedreptățile la care sunt supuse. Femeia burgheză își suținea clasa împotriva proletariatului, femeia albă se identifica cu întreaga rasă împotriva negreselor.
Pentru asta stă mărturie celebrul discurs „Aint΄I a woman”, rostit de negresa Sigourney Truth, la „Convenția pentru drepturile femeilor” din 1851, la Akron, Ohio. În ceea ce acum considerăm a fi primul discurs aboliționist și pentru drepturile femeilor, Sigourney Truth spune: „Bărbatul de colo zice că femeile trebuie ajutate să urce în trăsuri, că trebuie săltate peste șanțuri și că trebuie să primească cele mai bune locuri. Pe mine nu mă urcă nimeni în trăsuri, nu mă saltă peste șanțuri și nici nu-mi dă cel mai bun loc. Eu nu sunt femeie? Priviți-mă! Priviți-mi brațul! Am arat și plantat, am recoltat și am umplut hambare și nu m-a întrecut niciun bărbat. Eu nu sunt femeie? Pot să muncesc și să mănânc tot atât cât un bărbat – atunci când am ce – și să suport biciul la fel. Eu nu sunt femeie? Am născut 13 copii și pe cei mai mulți i-au vândut ca sclavi, iar când mi-am plâns durerea de mamă, doar Iisus m-a auzit. Și eu nu sunt femeie?”[5]
Engels prezice că doar participarea la producție o poate elibera e femeie și așa s-a și întâmplat, însă cât de greu și cu câte sacrificii? „Eliberarea femeii va fi posibilă abia atunci când va putea participa la producție pe scară largă, iar cu muncile casnice se va ocupa doar într-o măsură neînsemnată”.[6] Bărbații au făurit uneltele și tot ei au dezvoltat tehnologia. Mecanizarea din epoca industrială micșorează, ba chiar abolește diferența fizică dintre femei și bărbați. Iată-le acum în marș hotărât către emancipare, căci, pentru prima dată din epoca primitivă, femeile muncesc în afara casei și sunt plătite pentru asta.
Munca cusătoreselor este preluată de industria textilă, de cea de prelucrare a bumbacului. Femeile își câștigă o fragilă independență financiară cu multă trudă. Orele de muncă sunt interminabile (până la 17 pe zi), în condiții de igienă precară, multe dintre ele se îmbolnăvesc de tinere. Cele căsătorite erau exploatate ca niște animale, pentru că erau mai loiale, nu voiau să-și piardă locul de muncă care asigura subzistența familiei. „Animal de lux sau animal de povară. Întreținută de bărbat atunci când nu muncește”[7].
Intrate târziu pe piața muncii, s-a considerat că femeile muncesc doar ca să completeze veniturile familiei. Pe de altă parte, salariile mici pe care le acceptau au suscitat opoziție din partea bărbaților, cărora le făceau concurență. Ca imaginea femeii care lucrează să fie completă, ea își continuă treburile legate de maternitate și de îngrijirea căminului și a familiei în timpul liber. Vom vedea în următorul articol cum industrializarea, forța motrice a capitalismului, exploatează forța de muncă și cum asta duce la primele reglementări ce ar trebui să-i protejeze pe muncitori, dar și cum femeile încep să-și facă auzită vocea.
[1] Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim, „Déclamation de la Noblesse et de l΄Excellence du Sexe Féminin”
[2] Simone de Beauvoir, „Al doilea sex”, Vol I, p 174
[3] Ibidem, p 175
[4] Ibidem, p 176
[5] https://www.nps.gov/articles/sojourner-truth.htm, tr.mea
[6] file:///C:/Users/40723/Downloads/35381119_Friedrich_Engels_Originea_famil.pdf (accesat 2.09.2022, ora 12:01)
[7] Simone de Beauvoir, op. cit, p. 188
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu