Articole

  • 6. Femeia în comunism

    6. Femeia în comunism

    Am văzut în articolul anterior cât de important a fost rolul ideologiei marxiste în societățile capitaliste din secolele 19 și 20. Partidele comuniste, socialiste și muncitorești, care prinseseră avânt inclusiv în SUA, au produs mișcări soldate cu reglementarea pieței muncii.

    Pentru că militau pentru drepturile proletariatului, compus din bărbați și femei deopotrivă, activiștii comuniști au reușit să revendice dreptul de vot pentru toată lumea, indiferent de educație, venit sau gen. Au reglementat programul de lucru și, cel puțin în România de după al doilea război mondial, au asigurat accesul tuturor la educație. Nu intru în problematica și politica Partidului Socialist (apoi Comunist) din România, vreau să mă refer doar la condiția femeii din acele vremuri.

    Ca ideologie, comunismul ne-a propus și chiar impus să-i privim pe femeie și pe bărbat ca pe doi muncitori egali ce participă împreună la construcția societății. Imaginea era idealizată, dar ascunde realități care nu au reușit să subscrie. Comunismul aplicat în România post-belică a încercat să schimbe condiția femeii, însă  nu a reușit s-o facă întru totul spre emanciparea sa.

    „Tovarășa” și-a strâns părul sub basma și a plecat să muncească la catedră, la războiul de țesut, dar și în fabrică, pe excavator sau pe schelă. Comunismul a abolit diferențele sexuale. Propaganda ne-a prezentat femei înfăptuind lucruri rezervate până atunci doar bărbaților.

    Statul comunist, la fel ca cel spartan și ca cel nazist, a preluat o mare parte din răspunderi. A pus la dispoziția muncitorilor o locuință cu apă curentă, un loc de muncă și a asigurat accesul gratuit la creșe, grădinițe și școli. Externalizarea serviciilor de creștere și educare a copiilor trebuia să-i ofere femeii timpul necesar pentru propria realizare profesională.

    Nimeni nu s-a mai preocupat de ce se întâmplă după ce oamenii închid ușa odată ajunși acasă. Educația copiilor, supravegherea temelor, participarea la ședințele cu părinții, îmbrăcatul întregii familii (cârpitul, cusutul, tricotatul) au rămas tot pe agenda femeilor.

    Spălatul geamurilor, podelelor, covoarelor, băii sau al aragazului, dereticatul și curățatul întregii case se desfășurau cu precizie de ceasornic, zi de zi, săptămână de săptămână și la marile sărbători, așa cum se întâmplase de multe generații.

    Tehnologia a venit în ajutorul femeii (și-a putut permite o mașină de spălat, un aspirator, o mașină de gătit cu gaz), dar a și alienat-o. Ușurința cu care se defășoară acum munca din casă face ca pretențiile cu privire la standardul de curățenie să crească. Urbanizarea comunismului industrializat românesc a închis femeia în micul aparatament de la bloc, în minuscula bucătărie.

    Ultimii ani ai regimului lui Nicolae Ceaușescu rămân în amintirea celor ce i-au trăit ca unii de penurie. Locuințelor puse la dispoziția muncitorilor le lipseau apa caldă și căldura, iar electricitatea funcționa după program.

    La țară, de unde proveneau majoritatea noilor orășence, spălatul rufelor se făcea la râu, împreună cu celelalte femei, iar cuptorul de pâine din sat era folosit de întrega comunitate. Aceste activități, ca și claca, erau ocazii de socializare, de informare, de transmitere a tradițiilor. Treburile din cadrul gospodăriei se desfășurau cu ajutorul celorlalte femei. Nașterea, moartea, se petreceau asistate de membrii familiei.

    Acum, țăranca a plecat să muncească la C.A.P., să sape pământul și să îngrijească vitele care îi aparținuseră până de curând. Bunica îmi povestea că în tinerețea ei de dinainte de al doilea război, în perioada secerișului (sau a altor munci agricole), răsuna drumul de chiotele și cântecele celor plecați cu căruțele la muncă. Îmi povestea cum băteau smântâna ca să iasă untul gras și galben, atât de diferit de cel alb și greu de procurat din perioada comunistă. Îmi povestea și de mesele puse pentru lucrători, de unde nu lipseau puii fripți, brânza, berbecii la proțap. O ascultam cam sceptică, era o poveste greu de crezut pentru un copil aflat în vacanță într-un orășel din Bărăgan unde găseai atât de greu orice nu reușeai să crești sau să cultivi în grădină.

    În loc să frământe pîinea cântând, așa cum făcea bunica, să ațâțe focul ca să pregătească masa familiei, ritual plin de dragoste și de sens, „tovărașa” se străduia să gătească la plăpânda flacără a aragazului. Cu ingrediente insuficiente, căpătate cu greu, după multe lupte din coate cu alte gospodine, după cozi interminabile la „alimentarele” din cartier, la care participau toți membrii familiei. Îmi amintesc discuțiile dintre adulți despre cum era cartoful „un colac de salvare” și schimbul de rețete între gospodine – prăjiturile se făceau fără unt, lapte, uneori fără ouă. Asta da „cucina povera”!

    Era și coada un prilej de socializare și acolo se spuneau multe bancuri, dar sunt sigură că oricine s-ar fi lipsit de asta. Marfa se vindea direct din mașinile de aprovizionare, în spatele magazinelor, nu mai ajungea pe rafturi. În tot acest timp, propaganda ne prezenta, în cele două ore de program tv, prosperitatea societății comuniste și „marile sale realizări”.

    Femeia era plătită egal cu bărbații și putea presta aproape aceleași munci, lucru pe care l-am moștenit în societatea de azi, când ne putem mândri că avem a doua cea mai mică diferență de salarizare pe criterii de gen din Europa. Dar ea nu putea decide dacă și câți copii să aibă, chiar dacă resursele familiei erau limitate, dacă știința i-a pus la dispoziție mijloace contraceptive sau dacă planurile ei de viitor nu includeau copii.

    Femeia româncă din perioada comunistă și-a pus viața în mâinile unor amatori, vraci și „vrăjitoare” ce performau avorturi ilegale, fatale și, de cele mai mai multe ori, fără anestezie. Inutil de spus că educația sexuală era inexistentă și că forțele de bază rămâneau rușinea și vina. Cine avea habar când are loc ovulația și deci când cresc șansele/riscurile de a rămâne însărcinată? Rămâne așadar tributară rolului său, de dătătoare de viață a unor indivizi ce urmau să construiască societatea socialistă, nu să perpetueze seminția și proprietatea soțului. Asta urma să facă celebrul decret 770 din 1966, care interzicea întreruperea de sarcină.

    Simone de Beauvoir spunea, în 1949, că niciun stat „n-a îndrăznit vreodată să instituie coitul obligatoriu. […] A cere unei femei să facă copii e o imixtiune în viața ei mai profundă decât a reglementa ocupațiile cetățenilor”.[1] Nu-și imagina că noua orânduire, în state precum România, va face și asta. Așa cum atenționa totuși, URSS „a resuscitat astăzi tocmai aceste vechi constrângeri ale patriarhatului”[2].

    Ca să fim corecți, nici societățile capitaliste nu stăteau neapărat mai bine. Al doilea val al feminismului prinde putere și pentru că femeii i se interzice să-și decidă maternitatea. Reconstrucția post-belică trebuia să folosească bărbații care se întorseseră de pe front, nu mai era nevoie de femeile care asiguraseră funcționarea societății cât au lipsit ei. Așa că ele au fost îndemnate să rămână acasă și să facă copii.

    E notorie valorizarea gospodinei americance care își așteaptă soțul cu unghiile lăcuite și cu masa pusă (cu copiii duși în prealabil la culcare). Nimic nu trebuie să-l deranjeze pe furnizorul mijloacelor de trai, iar la dispoziția femeilor se pun diverse ghiduri și cursuri care să le perfecționeze abilitățile casnice.

    Avortul la cerere nu a fost o opțiune pentru femeile din multe state, iar mijloacele de contracepție au devenit marfă de contrabandă. Traumele sarcinilor multiple, lungi, nașterii grele și, mai ales, ale mijloacelor de trai restrictive – continuă. Controlul și libertatea de decizie a femeii în ceea ce privește rolul său de mamă mai au de așteptat și le voi trata mai pe larg în alt articol, pentru că le consider, alături de educație, o cheie în care trebuie să citim emanciparea feminină.

    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul 1, p. 98

    [2] Ibidem

    https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Gender_pay_gap_statistics

  • 5. De ce era nevoie de o zi a femeii

    5. De ce era nevoie de o zi a femeii

    Scriam în articolul anterior că mișcarea feministă a început să prindă glas întâi în rândurile aristocrației și apoi ale clasei de mijloc, unde femeile educate doreau întâi de toate dreptul de vot. Ne referim la sufragete ca la primele și cele mai marcante feministe, dar e important de spus că mișcarea lor și felul în care a fost ea percepută de societate vin după o perioadă lungă de nemulțumire.

    Am încercat să fac o foarte succintă trecere prin istoria pe care o cunoaștem, ca să evidențiez faptul că mii de ani rolul femeii în societate a fost clar stabilit. Orice abatere de la normă a suscitat, cum era de așteptat, opoziție. Chiar dacă disparate, vocile care au strigat mai tare au început să sădească în mintea femeilor și bărbaților deopotrivă ideea că suntem ființe egale, care merită același respect. Că femeile sunt egale intelectual cu bărbații și că, dacă li se acordă șansa, vor dovedi că pot participa și ele la construcția lumii, altfel decât prin procreere.

    Inventarea motoarelor a micșorat diferența de forță fizică dintre femei și bărbați, iar acestea au intrat în câmpul muncii. Alături de ei, uneori de copii, munceau până la epuizare câte 12-14 ore pe zi. Erau mai prost plătite decât bărbații (chiar și pentru munci comparabile), lucrau în condiții lipsite de igienă, iar când ajungeau acasă o luau de la capăt. Acum, tehnologia e o continuare a corpului nostru, dar atunci femeia trebuia să care apa în casă, să spele hainele murdare cu mâinile deja crăpate, în timp ce punea oala pe foc pentru fiertura de la cină. Condiția muncitoarei (dar și a bărbatului muncitor) devine o formă de sclavagism care nu mai poate fi trecută cu vederea.

    Excedentul de forță de muncă a imigranților din SUA, competiția acerbă într-o piață capitalistă și lăcomia industriașilor (nu doar din SUA) fac viața insuportabilă. Sindicatele se implică în greva din New York din 1909 care durează 14 săptămâni și la care participă 20,000 de muncitoare din industria textilă.[1] Multe dintre ele adolescente, majoritatea imigrante, reușesc să pornească o mișcare care nu va mai putea fi oprită. Această „Revoltă” reprezintă inspirația pentru „Ziua Internațională a Femeii” (la origine „Ziua Internațională a Femeii Muncitoare”), care se sărbătorește pe 8 Martie.

    Din păcate, la foarte scurt timp după revoltă, are loc tragicul eveniment cunoscut ca „Incendiul de la Fabrica Triangle”, unde au murit 146 de oameni (majoritatea covârșitoare femei tinere), 90 dintre ei sărind în gol de la etajul 9. Echipajele de pompieri care au ajuns la fața locului erau dotate cu scări ce abia ajungeau la etajul 6. Ușa de acces în atelierul unde lucrau înghesuite sute de femei se deschidea spre interior. Dintre cele două scări de evacuare, una era cuprinsă de flăcări, iar cealaltă încuiată. S-a spus că era o măsură de prevenție a furtului și că muncitoarele aveau o singură cale de acces pentru a fi verificate. Nu existau stropitoare și nici stingătoare de incendiu. Nu erau obligatorii. [2] (Un scurt documentar e disponibil pe HBO Max -„ Marele Incendiu”)

    Suntem sensibili acum când vine vorba de socialism și comunism, dar, pentru noi, perioada trecută a lăsat o moștenire importantă. Diferențele de salarizare în România pe bază de gen sunt printre cele mai mici din Europa (pe locul 2). La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, marxismul înflăcărase sufletele și imaginația multora, muncitori și intelectuali, pentru că promitea o rânduială visată de la Cristos încoace. Partidele comuniste și cele muncitorești prinseseră avânt în mai toate țările bătrânei Europe.

    De altfel, în cadrul întâlnirilor prilejuite de „Conferința Internațională a Femeilor Socialiste” (Stuttgart 1907, Copenhaga 1910, Berna 1915 , Stockholm 1917) se propune alegerea unei zile prin care să se promoveze, la nivel internațional, sufragiul femeilor. Aceasta este tema comună cu activistele feministe burgheze, ca minim pas pentru emanciparea femeii.

    Dacă feministele din clasa de mijloc și aristocrația britanică erau parțial mulțumite cu viața lor, cele mai puțin privilegiate înaintaseră o agendă care țintea, în esență, drepturile omului. Ele vedeau necesară egalitatea de clasă ca primă condiție pentru emanciparea femeii. Prin vocea „bunicii comunismului”, Klara Zetkin, femeile cereau o legislație socială, educație și reglementări legate de sănătatea publică. Editor al ziarului „Die Geichheit” (Egalitatea), Klara Zetkin a activat ca avocat pentru drepturile femeilor și ei îi datorăm în mare măsură ziua de azi, care trebuie să fie o ocazie a conștientizării și acțiunii.

    Începând cu 1975, ONU sărbătorește ziua de 8 Martie ca zi Internațională a Femeii și face activism (UN Women) pentru drepturi egale ale femeilor de pe glob.

    Dreptul de vot

    În același timp, în Marea Britanie, sufragiștii fac lobby pașnic pentru dreptul de vot al femeilor. Se mișcau prea greu, succesele nu erau vizibile. Astfel au apărut sufragetele. Au fost numite așa, sufrag-ette, pentru a minimiza importanța mișcării lor și pentru a le ridiculiza.

    Se accentuează ideea sufragiului, dar femeile nu erau nemulțumite doar de asta. Nedreptatea era vizibilă în toate aspectele vieții sociale. Pentru accesul la educație superioară, o femeie avea nevoie de acceptul tatăui sau al soțului. Multe cariere le erau inaccesibile, precum cea de medic. Salariul plătit celor care predau era insuficient pentru un bărbat ce avea de susținut o familie, iar asta a facilitat accesul femeilor într-un domeniu care acum e considerat în mare parte feminin.

    Din această cauză femeile erau dependente de soți, iar, dacă lucrau, o făceau pentru a completa veniturile familiei. În cazul puțin probabil al unui divorț, pentru că nu-și putea susține traiul, mama nu primea copiii. Așadar femeia rămânea captivă într-o căsnicie ca să supraviețuiască. Dacă era sărac, bărbatul își putea vinde consoarta în târg. Adulterul a fost considerat multă vreme o infracțiune dacă era comis de o soție. Așa au trecut secolele 18 și 19.

    Nu e de mirare că femeile au văzut în dreptul de vot o ocazie de a pătrunde în legislativ, ca, de acolo, prin reprezentanții lor, să ceară și alte drepturi. Imperialismul Britanic, colonialismul altor țări și lăcomia industriașilor au făcut ca nemulțumirile oamenilor să explodeze.

    Trecuse prea mult timp de la încercările sufragiștilor și nimic nu se petrecea, iar votul pentru acest drept suferea amânări, așa că unele feministe s-au radicalizat și au recurs la mijloace extreme. Au spart magazine, au dat foc, au pus bombe, s-au luptat la propriu cu poliția.

    Emily Davison, după ce a fost arestată de 9 ori și a intrat în greva foamei de 7 (hrănită cu forța de 49 de ori) a sfârșit sub copitele calului Regelui George V la cursa de la Derby, în 1913, după ce a intrat pe pistă. Greva foamei era o practică destul de întâlnită (la care recurgeau și bărbații ce susțineau cauza), iar hrănirea forțată prin niște tuburi care mai fuseseră folosite puneau în pericol viața celor hrăniți

    Noua Zeelandă acordase femeilor dreptul de vot în 1893, ceea ce a ațâțat spiritele în Europa. Se putea, vor reuși și ele. Le ajută primul război mondial, când mâna lor de muncă e necesară și apreciată. Obțin dreptul de vot în Marea Britanie, cu condiția să aibă peste 30 de ani și să dețină o proprietate (sau să fie căsătorite cu un proprietar). Abia în 1928 primesc drept de vot după vârsta de 21 de ani, la fel ca și bărbații, fără condiționări.

    Noii Zeelande îi urmează Australia (1894), Suedia (1919). România acordă dreptul de vot odată cu Constituția din 1938. Elveția garantează acest drept abia în 1971. În Arabia Saudită, femeile primesc drept de vot pentru alegerile municipale în 2015. Iar în alte țări din lume, femeile au pierdut (sau sunt pe cale să piardă) puținele drepturi pe care le aveau.

    Acest prim val feminist face puțină dreptate, chiar dacă nu aduce egalitatea. Dar aceste victorii pun bazele unei revoluții care se va întinde pe întreaga planetă. Odată cu dreptul de vot, femeile își pot face cunoscute solicitările. Rămâne să vedem în ce măsură au reușit. Scepticii ar spune că feminismul e desuet, depășit, sau chiar redundant, dar vom vedea că, și în zilele noastre, nu e o cauză câștigată. Încă.

    [1] https://www.smithsonianmag.com/smart-news/american-garment-workers-who-helped-inspire-international-womens-day-180962364/#gXHV6kiTelvQEssi.99

    [2] https://trianglefire.ilr.cornell.edu/story/investigationTrial.html

    https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/policies/justice-and-fundamental-rights/gender-equality/equal-pay/gender-pay-gap-situation-eu_en

    https://www.un.org/womenwatch/feature/iwd/iwdarchives.html

  • 4. Și eu sunt femeie

    4. Și eu sunt femeie

    Am văzut în articolul anterior cum, în perioada Evului Mediu, atitudinea față de femeie a început să se schimbe. Odată cu Renașterea, dezvoltarea economică permite și dezvoltarea artelor. Femeile devin patroane ale acestora, un domeniu unde prezența lor este acceptată, chiar dacă implicarea în procesul de creație este încă privită cu scepticism. Intelectualii vremurilor sunt sarcastici când vine vorba de aspirațiile lor scriitoricești.

    Prezența femeilor la curtea regilor și implicarea lor nu doar în arte, ci și în politică, deschide lungul drum către emancipare. Eliberarea femeii de sub jugul casnic e legată direct de capacitatea ei de producție și, deci, de independența financiară. Femeile burgheze și ale nobilimii sunt, pe parcursul sec XVIII și XIX, dependente de confortul asigurat de soți și nici nu concep să rupă lanțul de catifea.

    Spre deosebire de ele, femeile de la țară nici nu-și pun astfel de probleme, câtă vreme muncesc cot la cot cu bărbatul și chiar cu copiii lor. Nu se așează la masă până nu termină de mâncat soțul, dar sunt respectate prin chiar participarea lor la subzistența familiei. Cât despre femeile din orașe, diferențele sunt date tot de clasele sociale. O negustoreasă poate dispune de propriul avut și chiar i se permit comportamente aproape masculine. Pentru o muncitoare de la oraș, sau pentru cele din mină, dificultățile financiare, greutățile legate de sarcinile multiple și de creșterea copiilor sunt mai importante. Cum să-ți ardă de emancipare când munca în mină a tuturor membrilor familiei, de la cel mai mic la cel mai bătrân, abia asigură o fiertură de cartofi? (E. Zola- Germinal)

    Așadar zorii feminismului răsar într-o pătură a societății în care femeile își permit să se gândească la astfel de lucruri. Iar dacă până acum vocile răzlețe sunt aproape exclusiv feminine și ignorate, apar și cele masculine care militează pentru respectul față de femei. Egalitatea este încă un concept abstract, greu de pus în practică și încă și mai greu de imaginat.

    Cornelius Agrippa publică în 1529 o lucrare[1] în care se străduiește să declame superioritatea femeii frizând absurdul („atunci când cade-n apă, ea iese la suprafață; bărbatul se scufundă; […] sângele ei menstrual vindecă orice boală”)[2]. Odată cu ideile de egalitate apar și detractorii, care nu se sfiesc să vitupereze femeia. Lucrarea lui Jacques Olivier (1617) enumeră „la fiecare literă a alfabetului câte un cusur al ei”.[3]

    Totuși, femeile au parte de avocați mult mai pertinenți, precum „cel mai fervent feminist din epocă”[4], Poulain de la Barre, care cere educație pentru femei. El atenționează că femeile nu pot fi judecate după ceea ce au făcut, câtă vreme nu au avut posibilitatea să facă ceva și că poziția dominatoare masculină a determinat rolul pasiv al femeilor. Lui i se alătură și Voltaire, sau Diderot, care văd în rolul și capacitatea femeilor o normă impusă de societate.

    Spuneam că ideea feminismului a fost umbrită de problemele legate de diferențele de clasă. Feminismul a avut de câștigat pentru că lupta de clasă cerea egalitate pentru toți. Cea mai mare problemă întâmpinată de femei a fost, cel puțin în secolele XVIII și XIX, faptul că ele nu s-au constituit într-un grup care să se lupte cu nedreptățile la care sunt supuse. Femeia burgheză își suținea clasa împotriva proletariatului, femeia albă se identifica cu întreaga rasă împotriva negreselor.

    Pentru asta stă mărturie celebrul discurs „Aint΄I a woman”, rostit de negresa Sigourney Truth, la „Convenția pentru drepturile femeilor” din 1851, la Akron, Ohio. În ceea ce acum considerăm a fi primul discurs aboliționist și pentru drepturile femeilor, Sigourney Truth spune: „Bărbatul de colo zice că femeile trebuie ajutate să urce în trăsuri, că trebuie săltate peste șanțuri și că trebuie să primească cele mai bune locuri. Pe mine nu mă urcă nimeni în trăsuri, nu mă saltă peste șanțuri și nici nu-mi dă cel mai bun loc. Eu nu sunt femeie? Priviți-mă! Priviți-mi brațul! Am arat și plantat, am recoltat și am umplut hambare și nu m-a întrecut niciun bărbat. Eu nu sunt femeie? Pot să muncesc și să mănânc tot atât cât un bărbat – atunci când am ce – și să suport biciul la fel. Eu nu sunt femeie? Am născut 13 copii și pe cei mai mulți i-au vândut ca sclavi, iar când mi-am plâns durerea de mamă, doar Iisus m-a auzit. Și eu nu sunt femeie?”[5]

    Engels prezice că doar participarea la producție o poate elibera e femeie și așa s-a și întâmplat, însă cât de greu și cu câte sacrificii? „Eliberarea femeii va fi posibilă abia atunci când va putea participa la producție pe scară largă, iar cu muncile casnice se va ocupa doar într-o măsură neînsemnată”.[6]  Bărbații au făurit uneltele și tot ei au dezvoltat tehnologia. Mecanizarea din epoca industrială micșorează, ba chiar abolește diferența fizică dintre femei și bărbați. Iată-le acum în marș hotărât către emancipare, căci, pentru prima dată din epoca primitivă, femeile muncesc în afara casei și sunt plătite pentru asta.

    Munca cusătoreselor este preluată de industria textilă, de cea de prelucrare a bumbacului. Femeile își câștigă o fragilă independență financiară cu multă trudă. Orele de muncă sunt interminabile (până la 17 pe zi), în condiții de igienă precară, multe dintre ele se îmbolnăvesc de tinere. Cele căsătorite erau exploatate ca niște animale, pentru că erau mai loiale, nu voiau să-și piardă locul de muncă care asigura subzistența familiei. „Animal de lux sau animal de povară. Întreținută de bărbat atunci când nu muncește”[7].

    Intrate târziu pe piața muncii, s-a considerat că femeile muncesc doar ca să completeze veniturile familiei. Pe de altă parte, salariile mici pe care le acceptau au suscitat opoziție din partea bărbaților, cărora le făceau concurență. Ca imaginea femeii care lucrează să fie completă, ea își continuă treburile legate de maternitate și de îngrijirea căminului și a familiei în timpul liber. Vom vedea în următorul articol cum industrializarea, forța motrice a capitalismului, exploatează forța de muncă și cum asta duce la primele reglementări ce ar trebui să-i protejeze pe muncitori, dar și cum femeile încep să-și facă auzită vocea.

    [1] Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim, „Déclamation de la Noblesse et de l΄Excellence du Sexe Féminin”

    [2] Simone de Beauvoir, „Al doilea sex”, Vol I, p 174

    [3] Ibidem, p 175

    [4] Ibidem, p 176

    [5] https://www.nps.gov/articles/sojourner-truth.htm, tr.mea

    [6] file:///C:/Users/40723/Downloads/35381119_Friedrich_Engels_Originea_famil.pdf (accesat 2.09.2022, ora 12:01)

    [7] Simone de Beauvoir, op. cit, p. 188

  • 3. Adorată, sau supusă?

    Grecia

    Am văzut în articolul anterior cum decade femeia de pe altarul de „zeiță” a fecundității, atunci când acest mister dispare. Rolul ei este tot acela de a da naștere urmașilor, însă poziția sa în societate se schimbă.

    Nici în lumea grecilor antici (aceiași care au creat-o pe Pallas Atena, zeița înțelepciunii) femeia nu-și depășea rolul de soție, sclavă sau prostituată. Dacă nu mai are tată sau soț (ori acesta nu are moștenitori), statul devine tutorele femeii considrată mereu minoră – el decide asupra bunurilor ei sau asupra ei ca persoană.

    Cu excepția unora dintre prostituate, aflate la marginea societății (dar care erau educate, inteligente, tratate ca egale de către bărbați) și cu excepția femeilor Spartei (care își îndeplineau rolul maternității așa cum îndeplineau bărbații rolul militar), femeile Greciei erau  limitate la rolul de soție și de gospodină.

    Prin urmare, după spusele lui Menandru și Aristofan, acestea au făcut uz de singura armă pe care le era permis s-o folosească, anume limba lor ascuțită. În Economicul, „femeii nu i se cere decât să fie o stăpână a casei grijulie, prudentă, cumpătată, harnică precum o albină, o intendentă-model.”[1]

    Roma

    În perioada Imperiului Roman, femeia cunoaște o poziție mult mai respectată decât în Grecia. Este „domina”, stăpâna casei, nu sclava ei, poate ieși pe stradă, poate participa la banchete, este considerată aproape egala bărbatului. Rolul ei se limitează tot la educația copiilor și supravegherea gospodăriei, dar are drept asupra propriei dote sau drept de tutelă în caz de divorț.

    Chiar dacă în perioada de sfârșit a Republicii femeia romană cunoaște o emancipare fără precedent, chiar dacă i se recunosc mai multe drepturi decât oricând, ea nu știe ce să facă cu ele, pentru că i se interzice acțiunea în mod concret.  Mai mult decât atât, femeile își pierd reperele, nu știu cum să se raporteze la noua situație și „rivalizează cu bărbații mai ales prin gustul pentru divertisment și prin vicii; însă nu sunt suficient de educate pentru a viza scopuri mai înalte.” [2] Nefiind educată, neavând independență financiară „ea e liberă, dar în zadar”[3].

    Invazia Romei de către triburile germanice aduce și obiceiuri patriarhale, căci forța brută era necesară pentru perpetuarea clanului. Asigurarea urmașilor era o prioritate, iar femeia trebuia să rămână aproape de grup. Pentru asta, aproape orice membru masculin avea drepturi asupra femeilor din familie.

    Evul Mediu nu aduce emanciparea, valoarea femeii e dată tot de fertilitate. Ea este în continuare proprietatea tatălui, soțului, fratelui, „femeia nu are niciun drept ca persoană”.[4]

    În sec al XI-lea , odată cu creșterea în importanță a statului, proprietatea și deciziile ce țin de viața femeii văduve revin regelui, însă prin intermediul unui tutore (în Franța, dar și în alte zone de pe teritoriul european). Chiar dacă femeia poate fi moștenitoarea averii tatălui, pentru că nu-și poate apăra singură domeniul, are nevoie de un tutore bărbat. Astfel, ea devine doar un „instrument prin care se transmite domeniul, nu deținătoarea lui”[5] și este în continuare proprietatea suzeranului. În perioada disputelor feudale, a cuceririi de noi proprietăți, puterea se află în mâna luptătorilor bărbați. Rolul ei rămâne așadar același, de a asigura urmași de sex masculin, de preferat, și de a supraveghea gospodăria.

    Secolul al XIII-lea aduce o schimbare de abordare, prin faptul că Biserica începe să slăvească rolul fecioarei Maria ca mamă a Domnului, iar femeia capătă mai mult respect. Poate chiar nașterea, cu toate chinurile și riscurile pe care le presupunea, le face pe femei să creadă într-o forță superioară care le ajută să treacă peste încercări. Poate și atitudinea care le e impusă, aceea de  fi supuse și caste, le face pe acestea să participe fervent la slujbele religioase, pentru că așa găsesc alinare pentru soarta ce le e decisă.

    Să nu uităm că, în Evul Mediu, dar și mai târziu, cel puțin în Europa creștină, mentalitatea făcea ca adulterul unui bărbat să fie iertat cu ușurință. Nu e oare o mișcare inteligentă să le dedici și femeilor o serie de personaje sfinte cărora să li se roage? Cine înțelege mai bine decât Maica Domnului frământările și suferințele unei femei? Noua religie monoteistă trebuie să se adreseze fiecăruia, pentru diversele nevoi. Astfel, înlocuiește multele zeități de dinainte cu sfinte care ajută în diverse spețe – pentru măritiș, pentru protecția de boală, pentru fertilitate. Enoriașele sunt atrase către biserică și devin astfel cele mai aprige apărătoare ale moralei creștine.


    La Pietà – Michelangelo (Basilica Sf Petru – Vatican)

    Mă refer în special la Europa pentru că din ea facem și noi parte, cu istoria ei ne identificăm. Condiția femeii se referă la această zonă, chiar dacă între zonele ce mai târziu au constituit România și restul continentului erau diferențe, împreună sunt diferite de dezvoltarea Imperiului Bizantin sau a Califatelor.

    Spre sfârșitul epocii feudale, noile reglementări cer ca feudele să aibă doar o contribuție bănească, nu și una armată, așa că domeniile pot fi acum conduse și de femeile moștenitoare. Femeia capătă putere, își guvernează singură proprietatea și, având dreptul să dețină avere, are același drepturi ca un bărbat. Cu condiția să nu fie căsătorită. Femeia este liberă până se mărită, sau după ce rămâne văduvă. Cea căsătorită este în continuare aservită maternității și soțului.

    Supușii nobililor erau egali în sărăcia lor. În gospodăria șerbilor amândoi au un cuvânt de spus. Cei în putere muncesc pe domeniul stăpânului, fetele mai măricele slujesc la curte sau îngrijesc de copiii mai mici sau de cei bătrâni și bolnavi. Femeia, revenită de la câmp, continuă să muncească în bătătură. În sec al XVI-lea, fiica se află sub tutela tatălui, apoi trece sub cea a soțului. Orice bun pe care în deține îi revine lui (el sau contravaloarea lui).

    Creștinismul impune monogamia, ceea ce dă avânt unei ocupații vechi de când lumea: prostituția. În Evul Mediu târziu, dacă femeia nu era măritată (castă, cinstită și supusă), călugăriță sau servitoare (la stăpân, sau în familie) risca să ajungă prostituată. Creștinismul își impune credința și îi pedepsește pe cei ce nu se supun.

    Prostituatele erau singurele femei care puteau decide pentru ele însele și puteau dispune de banii câștigați. Nu era o poziție ideală social, erau mereu bolnave, trăiau la marginea societății, în ghetouri, obligate să poarte semne distinctive și să nu se îndepărteze prea mult de strada pe care locuiau. Dar prostituatele de lux aveau o viață mai liberă decât femeile căsătorite.

    În orice poziție s-ar fi aflat, din perspectiva liberei alegeri, variantele erau limitate, iar femeia nu avea în mod concret libertatea de a acționa. Dacă era prostituată, era o proscrisă, ne-frecventabilă, dacă provenea dintr-o familie de țărani sau de muncitori, era condamnată la muncă grea toată viața, plătită și neplătită, iar dacă făcea parte din clasa privilegiată, era o pasăre într-o colivie.

    Renașterea reprezintă un salt enorm și pentru emanciparea femeii. Curtezanele sunt educate, culte, patroane ale artelor, admirate și invidiate de femei, iubite și respectate de bărbați. Statutul social și financiar de care se bucură permite și abateri de la normele morale creștine – nu doar curtezanele au cunoscut emanciparea, ci și femeile micii și marii nobilimi.

    Dezvoltarea economică a unor țări modernizează mentalitatea, la curtea regelui Franței ele sunt patroane ale artelor, iar asta le „redă femeilor prestigiul”[6] în toată Europa. Așa a început să se simtă prezența lor la curțile regale ale Europei și, chiar dacă doar în mod excepțional ajungeau să conducă un regat, li se recunoștea puterea de a influența regii, de a crea alianțe. Își fac loc într-o lume a bărbaților. Sunt muziciene, poete, sunt interesate de știință și de politică.

    Mme de Pompadour – Versailles

    Mme du Barry sau Mme de Pompadour au un cuvânt de spus în domnia lui Ludovic al XV-lea, Ninon de Lenclos, celebra curtezană, și-a permis comportamente de neimaginat pt acele vremuri. Prin faptul că își folosesc inteligența, ele încep să revendice o poziție în societate pe care va dura mult timp s-o cucerească. Cu toate acestea, prea puține meserii erau accesibile femeilor – erau cusătorese, spălătorese, guvernante. Femeile sunt adorate, pictate, cântate, dar nu sunt considerate egale.

    Cât despre cele din nobilime sau din clasele privilegiate, chiar și în domeniul artelor prezența lor era privită în cel mai bun caz cu scepticism, dacă le era permisă din capul locului. Totuși, ele sunt în continuare sortite rolului de mame și gospodine, oamenii culți ai vremii le pun la locul lor prin vocea lui Balzac: „femeia măritată e o sclavă pe care trebuie să știi s-o pui pe tron.”[7]

    Vom vedea în articolul următor cum dezvoltarea economică a unor țări a făcut loc femeilor în societate și cum ajung ele să-și facă loc și pe piața muncii. Astfel, vocea lor începe să fie auzită.

    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul 1 ,  București, Editura Humanitas, 2022, p.  140

    [2] Ibidem, p. 147

    [3] https://www.teologie.net/data/pdf/PP-slujba-cununie.pdf (accesat 31.08.2022, ora 14:25)

    [4] Simone de Beauvoir, op. cit. p. 152

    [5] Ibidem, p.  153

    [6] Ibidem, p. 155

    [7] Ibidem, p. 183

  • 2. Zeița fecundității

    Am văzut în prima parte care sunt datele de pornire în încercarea noastră de a înțelege de ce femeia nu a avut rol și statut egal cu bărbatul, în familie și societate. Socrate spunea că sursa tuturor relelor e ignoranța, de aceea e important să ne cunoaștem trecutul. Scopul acestei serii nu este să arunc vina asupra „supremației masculine”, ci să propun un subiect de reflecție.

    E posibil ca mult propagata „corectitudine politică” să creeze o reacție opusă, dar asta și pentru că nu oferă prea multe explicații. Multe țări au făcut progrese de neimaginat acum o sută de ani în privința egalității de gen, însă acestea sunt în continuare fragile.

    Vorbeam de perioada în care oamenii oamenii au trecut de la societățile de vânători-culegători la cele agrare, moment în care femeia a început să-și desfășoare rolul din care nu a reușit să iasă pentru mii de ani.

     Descoperind uneltele, stăpânind și cucerind pământul, bărbatul a dus specia mai departe. A prelucrat bronzul, și-a asigurat forța de muncă (soție, copii, sclavi) și a păstrat-o prin orice mijloace. A creat alianțe cu alte triburi, a format statul și așa a decis soarta tuturor. Femeia a rămas pe lângă casă să dea viață. Femeia reprezenta imanența, bărbatul transcendența.

    Multă vreme omenii nu știau prin ce minune femeia dă viață unei ființe. Dotarea cu ovocite se stabilește încă din viața intrauterină, când destinul ei este decis. Fecunditatea sa lunară (spre deosebire de alte mamifere) o subjugă rolului de mamă.

    Transformarea copilului în femeie se petrece într-o manieră traumatizantă, iar durerile asociate menstruației și nașterii îi decid atitudinea și rolul, din moment ce corpul este primul instrument prin care cunoaștem lumea și ne raportăm la ea.

    Au descoperit oamenii grâul, dar ca să aibă recolte erau nevoiți să-i dedice multă muncă și mult timp, așa că așezările au devenit permanente. Grâul cerea apă și trebuia curățat de buruieni, prin urmare oamenii s-au domesticit, așa cum spune istoricul Yuval N. Harrari. Tot el pune problema acestei revoluții agrare ca pe un moment nu atât de fericit în istoria omenirii. Recoltele erau afectate de dăunători, sau de mană, iar oamenii mureau de foame, pentru că își pierduseră abilitățile care îi ajutau pe strămoșii lor să găsească hrană.

    Se presupune că femeile au observat cum dintr-o sămânță răsare o plantă, căci ele erau mai des pe lângă vatră. Tot ele, s-a crezut, stăpâneau această magie, de a face semințele să rodească, așa cum rodea și sămânța din pântecul lor.

    Femeia și pământul sunt surori. Așa că bărbații, care înțelegeau că participă și ei la procreere (dar nu știau cum), o consideră pe femeie deținătoarea acestei forțe și o divinizează. Îi spun Iștar, sau Rhea, sau Isis.[1] Copiii îi aparțin, proprietatea se transmite prin intermediul ei, iar clanul se formează în jurul femeii. Avem o societate matriarhală.

    Un punct de cotitură este cel în care oamenii află că, fără bărbat, femeia nu poate da viață. Misterul se spulberă, la fel și poziția de putere pe care o mai avea. Eschil spune că „Nu mama naște ceea ce se spune că ar fi copilul său, ea nutrește doar vlăstarul semănat în ea. Cel care naște e bărbatul, el o face să rodească; ea numai găzduiește plodul […].”[2]

    Marele Aristotel reduce femeia la materie, „principiul mișcării, care este un principiu masculin în toate ființele ce se nasc, e mai bun și mai divin.”[3] Sau, cum ne învăța marele Pitagora, „exisă un principiu bun, care a creat ordinea, lumina și bărbatul, și un principiu rău, care a creat haosul, tenebrele și femeia.”[4]

    Fără misterul care o proteja, decade în poziția de servitoare: „Bărbatul se eliberează definitiv de sub dominația feminității, cucerește, împotriva femeii, stăpânirea lumii.”[5]

    Odată misterul elucidat, bărbații exagerează rolul pe care îl au în procreere, pentru că încă nu cunosc procesul. Supunerea față de forța maternității, asemănată cu forța și capriciile naturii, pe care abia acum începe să o cunoască și pe care încearcă să o stăpânească, ia sfârșit.

    Bărbatul nu se mai teme la fel de femeie, dar este dependent de ea pentru a crea viață, se simte înlănțuit. Forța ei e în continuare mistică, de neînțeles, așa că încearcă s-o stăpânească pe femeie, dacă nu poate stăpâni misterul. „Vechiul drept matern a murit. L-a ucis îndrăzneața revoltă a bărbatului. […] Existența celuilalt e o amenințare, un pericol. […] Iată de ce religiile și codurile de legi tratează femeia cu atât ostilitate.”[6]

    Pitagora spune că „există un principiu bun, care a creat ordinea, lumina și bărbatul; și un principiu rău, care a creat haosul, întunericul și femeia”[7]. Începe dominarea legiferată a femeii care, într-un fel sau altul, a funcționat până de curând. Femeia a căpătat drepturi egale, însă drumul până acolo a fost anevoios. Vom vedea în continuare cum l-a parcurs.

    Lasă un comentariu

    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul 1 ,  București, Editura Humanitas, 2022, p.  114

    [2] Ibidem, p. 125, apud: Eschil, Orestia, tr. Alexandru Miran, București, Editura Univers , 1979, p. 177

    [3] Ibidem, p.  125, apud: Aristotel, De generatione animalium, II, i.

    [4] Ibidem, p. 5, apud: Pitagora

    [5] Ibidem

    [6] Ibidem, p. 126

    [7] Ibidem, p.  127

  • 1. Condiția femeii – începuturile istoriei

    Maternitatea e cheia în care citim destinul femeii de-a lungul secolelor, dar mai ales prin care îi înțelegem poziția față de bărbat, în familie și în societate.

    Pe vremea când oamenii erau organizați în hoarde nomade, se presupune că femeile își duceau copiii în cârcă pentru ca, având mîinile libere, să poată căra lucrurile pe care le aveau. Deși cu mai puțină masă musculară, erau destul de robuste încât s-o facă. Probabil că, ocazional, participau și la luptă, când era nevoie de ele, dar era rolul bărbatului de a apăra clanul, de a se lupta cu multele pericole pe care le aveau de înfruntat.

    Copiii, pentru oamenii preistorici, erau de multe ori o greutate în plus. Se pare că infanticidul era o practică destul de frecventă. Ceea ce confirmă teoria conform căreia instinctul matern nu este înnăscut, ci unul dobândit, cultural.

    În societățile agrare, oamenii se așează într-un loc pentru mai mult timp, dar munca pământului cere mai multe brațe. Cu ajutorul lor, gospodăria se bucură de un surplus de hrană și animale și, odată cu sporirea avutul, începe să încolțească în mintea omului ideea de proprietate.

    Când are pământ pe care îl lucrează, o casă din ce în ce mai trainică, conducătorul familiei devine proprietar al bunurilor deținute și al familiei sale, pe care trebuie s-o apere și s-o hrănească. Copiii asigură transcendența, continuitatea proprietății, așadar aceștia și îngrijitorul lor, femeia, nu trebuie să părăsească familia.

    Teoria lui Engels spune că, odată cu proprietatea pământului și a averii obținute de pe urma lui, capul familiei (pentru a asigura continuitatea numelui și înmulțirea bunurilor) își apropriază și forța de muncă disponibilă, printre care și pe soața sa. Luptele pentru extinderea teritoriului aduc la muncă populațiile cucerite, în postura de sclavi.

    Yuval Noah Harari se referă în cartea sa „Sapiens”, la Revoluția Agricolă ca la o mare păcăleală. El spune că omul care lucra pământul nu a trăit neapărat o viață mai bună decât strămoșii săi vânători-culegători, care erau mai liberi și mâncau mai variat. E drept că domesticirea omului (domus-casă) a însemnat, în timp, evoluția speciei, dar începuturile nu au fost deloc ușoare.

    Specificul biologic al omului, atât de diferit de cel al mamiferelor prin fecunditatea sa lunară, face ca femeile să cunoască maternitatea într-un mod necontrolat.  Femeia devine subjugată sarcinilor pe care nu le poate stăpâni pentru foarte multe secole.

    Având atâția copii de crescut, dependenți de ea, atâtea guri de hrănit și de îngrijit, femeia era reținută în cămin, în jurul gospodăriei. Sleită de atâtea nașteri și prezența ei fiind necesară acasă, femeia desfășoară aceleași munci banale, obositoare și repetitive vreme de milenii. Ea nu poate lua parte, alături de bărbat, la cucerirea și stăpânirea lumii.

    Asigură continuarea speciei, căreia îi este prizonieră, în timp ce bărbatul își asigură transcendența, schimbă fața lumii, o creează, creează legi și reguli pe care femeia trebuie să le respecte.

    De aceea ea a fost mereu considerată debilă, inaptă, lucruri blamate inclusiv când dreptul ei de vot a fost într-un final acordat prin legile create tot de bărbați. Ea asigură specia, el o duce mai departe.

    Prin crearea și mânuirea uneltelor, „menținerea vieții a devenit pentru bărbat o activitate și un proiect, în vreme ce, prin maternitate, femeia rămânea legată de propriul corp, ca animalele.”[1] Cu toate acestea, „agricultura, se presupune, a fost o descoperire feminină.  Bărbatul […] era mai toată vremea absent. Femeia […] a avut prilejul să observe  fenomenele naturale de însămânțare și germinare și să încerce în chip artificial repetarea lor.”[2] Nu e de mirare că oamenii au considerat că femeia deține secretul fertilității umane și telurice.

    Apariția societăților agrare, care solicită mai mulți membri într-o familie și odată cu care apare proprietatea și dreptul, pun maternitatea la loc de cinste. Rolul femeii era necesar, dorit, protejat, dar în continuare legat de copii și de casă.

    Pe măsură ce societățile agricole se dezvoltă, „muncile casnice cad tot în sarcina lor: ele țes covoare și pături […] datorită lor se menține și se propagă viața clanului. Atâta putere le inspiră bărbaților respect și teamă, reflectate în cultul lor.”[3]

    Cu toate că misticismul devoltat de oameni în jurul maternității a făcut din femeie un membru respectat și temut al comunității, deținător al marelui mister simbolizat de Rhea sau Iștar, treburile publice au rămas în continuare în sfera masculină, întrucât femeia era predestinată să nască copii și să se ocupe de ei. Rămâne proprietatea bărbatului.

    Faptul că pentru omul vremurilor de demult maternitatea rămâne un mister, o forță stăpânită doar de femeie și de natură, fără să se cunoască rolul bărbatului în procreere, femeia capătă identitatea de  „celălalt”, prin care bărbatul se caută pe sine. Încearcă să-l domine pe „celălalt”, pentru că  nu este sine și nu îl înțelege, nu îl cunoaște.

    Prin această poziție care i-a fost conferită de către bărbat, ea nu a putut niciodată să-și decidă viața, destinul. Reținută acasă de maternitatea repetată, nu i-a fost parteneră de muncă bărbatului, iar el nu a recunoscut-o ca atare.

    Și în zilele noastre, în ciuda evidentei evoluții a umanității, rezidă la nivelul subconștientului colectiv și individual ideea că bărbații sunt oameni, iar femeile – femei (sau femele). Există în continuare raportarea bărbatului la femeie ca la reprezentanta unei alte specii. Sunt atâtea glume și povețe general acceptate care nu fac decât să sublinieze diferențele, dar prea puține reprezentări care să vorbească despre asemănări.

    În articolul următor vorbim despre misterul fecundității și ce s-a întâmplat după ce acesta a fost dezvăluit, apoi vom încerca să înaintăm în istorie până ne apropiem de zilele noastre.

    Lasă un comentariu

    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul I, București, Editura Humanitas, 2022, p. 108

    [2] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas, 2017, p. 269

    [3] Simone de Beauvoir, op. cit., p.  113

  • Mai avem nevoie de morală?

    Morală, sau etică?

    Pentru început, trebuie să facem o distincție între cele două noțiuni. Ne referim la morală ca la o conduită interioară a omului, la valorile și credințele după care își trăiește viața și își reglează comportamentul. Etica reprezintă reflecția omului cu privire la morală și organizarea acesteia într-un set de reguli de bună conduită într-un grup. Într-un fel, morala ne dictează comportamentul din interior, pe când etica o face din exterior.

    Interacțiunea

    Există o teorie în științele sociale care ne ajută să înțelegem cum funcționează oamenii în grupurile din care fac parte și cum afectează comportamentul lor dinamica și codul de valori ale grupului. Anume că oamenii au interacțiuni nu cu un scop pur social, ci cu unul personal, au o nevoie pe care încearcă să o satisfacă. Așadar au o așteptare ca urmare a unei interacțiuni.

    Pentru că suntem diferiți, suma experiențelor și a trăirilor interioare reprezintă un bagaj cognitiv, existențial, cu ajutorul căruia ne exprimăm și îi înțelegem pe ceilalți. Tocmai pentru că acest bagaj e diferit de la un om la altul, există riscul să interpretăm greșit simbolurile folosite, adică limbajul verbal, exprimarea corporală, expresiile faciale etc. Asta înseamnă că am eșuat, adică nu ne-am satisfăcut nevoia. Rezultatul negativ trage după sine o reacție în interacțiunile viitoare (celebrele mecanisme de apărare) care duce la alte neînțelegeri. Și tot așa.

    Aceste comportamente individuale au un efect la nivelul grupului respectiv. Reptate și extinse la membrii grupului crează un tipar de comportament pe care îl atribuim grupului și, ca să închidem cercul, toți membrii grupului și-l apropriază și replică. De aceea e important ca, în afară de un set de reguli individuale, grupul ca întreg să se supună unui set de reguli care să reglementeze comportamentele din interiorul său.

    Necesitatea reglementării comportamentelor și conduitei într-un grup, fie el formal sau nu, nu e nouă și nici măcar specifică oamenilor, ci se regăsește și la animalele sociale. De exemplu, se știe că lupii duc bucăți de carne și membrilor haitei care nu au participat la vânătoare. Dacă un delfin este rănit sau bolnav, ceilalți înoată în jurul lui și îl ridică la suprafață ca să respire. Cimpanzeii împart hrana ca răspuns la un gest asemănător.[1]

    Se pare că aceste comportamente sunt dictate de nevoia de reciprocitate. Dacă un cimpanzeu îl curăță pe altul de paraziți, o face pentru că și el are nevoie de același tratament. Codurile din cadrul grupului stabilesc relația de reciprocitate, altfel, un cimpanzeu ar putea ajunge să-i curețe pe toți membrii grupului de paraziți fără ca lui să-i vină rândul vreodată.[2]

    Un strop de filosofie

    Nevoia de apartenență la un grup vine din nevoia de protecție, deci dai ca să primești. Cum spuneam, interacționăm pentru a ne satisface o nevoie. Bunăoară, nu aplici asupra membrilor grupului tratamente sau comportamente care le-ar dăuna, așa cum nu vrei să-ți dăuneze comportamentul unui egal. „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”, sau „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Dacă aceste coduri sunt încălcate, oamenii, ca și animalele din haită, au stabilit diverse pedepse care merg de la îndepărtarea din cadrul grupului până la moarte (sau iadul, după caz).

    De-a lungul timpului, oamenii au rafinat aceste reglementări și le-au adaptat nevoilor: individuale, de grup informal, de breaslă, la nivel statal etc. De norma interioară, de morală, s-a ocupat mai mereu religia. Încă dinainte să folosim scrisul, bătrânii transmiteau celor tineri, oral, legile tribului ( în seturi de 5, ușor de recapitulat pe degetele de la mâini – de aceea Moise a primit 10 porunci). Apoi le-au scris și le-au distribuit tuturor.

    Etica și morala sunt complementare, una fără alta nu pot exista. Dacă etica are rădăcini în valorile profunde, interioare ale omului, ea ține loc de morală acolo unde aceasta nu există.

    Filosofii și gânditorii lumii au întors această problemă pe toate părțile dintotdeauna. Dacă Protagora pleacă de la ideea că „omul este măsura tuturor lucrurilor”[3], atunci e firesc că toate codurile de etică și cele de legi au avut în vedere protecția omului. Din fericire, în ultimii ani, deși timid, apar unele care se ocupă de celelalte viețuitoare ale pământului și de însăși planeta noastră, cu scopul de a le proteja de om.

    Religiile, coduri de conduită, au fost primele și cele mai eficiente instrumente de reglementare în societate. Interesant este că, deși sunt diferențe legate de localizarea geografică sau istorică, există multe elemente comune pe care oamenii au considerat că trebuie să le respecte. Acestea se referă de obicei la protecția vieții, sănătății și proprietății. Cum în general în lume și pentru mare parte din istoria omenirii proprietatea o dețineau bărbații, legile au cam ocolit femeile și copiii.

    Socrate ne îndeamnă să filosofăm, pentru că „doar o viață cercetată merită trăită”.[4] Tot el ne oferă și soluția, „există o singură forță a binelui – cunoașterea, și o singură forță malefică – ignoranța”[5]. Așadar nevoia de educație, de cunoaștere și de înțelegere trebuie existe în fiecare om.

    Educație, conștiință și deontologie

    Orice domeniu profesional este reglementat și funcționează, pe lângă legile aferente fiecărui stat, pe baza codurilor de conduită profesională. În ultimii ani se simte o nevoie acută de reglementare a domeniilor care lucrează cu informația. Codurile de etică la care au aderat și pe care le-au respectat profesioniștii în cauză par a fi caduce, ba poate chiar naive. Organizațiile și asociațiile profesionale din care făceau parte jurnaliștii sau pr-iștii nu reușesc să exercite vreo influență asupra breslei, în parte și din cauza liberalizării acestor profesii.

    Pentru că informația este putere, avem nevoie azi mai mult decât oricând să înțelegem felul și scopul cu care aceasta este deținută și împărtășită. Domeniul este mult mai volatil decât altele (medicina sau aplicarea legii), care sunt conduse după reguli clare și ușor de urmărit. Mijloacele de diseminare a informației, canalele prin care ea circulă, sunt total liberalizate și aproape fără control.

    Trebuie așadar să cunoaștem trecutul, să învățăm din greșelile lui, pentru că doar așa putem înțelege posibilele consecințe ale manipulării cu rea credință, sau doar cu lipsă de pricepere a informației.

    Dacă în redacțiile ziarelor sau ale televiziunilor lucrau oameni pregătiți, ușor de identificat și de tras la răspundere (moral, etic și legal) pentru activitatea lor, noile tehnologii de comunicare ajung să fie un univers aproape paralel cu lumea reală. Televiziunea era o „fabrică” ce presupunea investiții serioase în echipamente, programe și oameni. Acum, o cameră, un om și o frecvență (sau un IP) sunt suficiente pentru a ajunge în sute de mii de gospodării.

    A devenit așadar din ce în ce mai greu pentru beneficiarul informației, care nu deține armele adecvate, să aleagă între cea care este valoroasă pentru el și cea care e dăunătoare. Granițele sunt atât de fine și greu de marcat, încât îți trebuie o pregătire temeinică, pe lângă un nivel de educație generală, înțelepciune și experiență de viață să alegi din bombardamentul de știri lucrurile menite să te informeze în mod corect. Și nici atunci nu poți fi sigur că ai reușit.

    Posibilitatea de exprimare a oricui își dorește, fără a fi nevoit să-și decline măcar propria identitate ca să primească evaluarea celor care-l urmăresc, face ca nimeni să nu–și asume răspunderea propriilor cuvinte. Chiar dacă nu vobesc în numele unei organizații în mod oficial, mulți „influenceri” sunt folosiți de acestea pentru construirea, menținerea sau repararea reputației organizației.

    Există bănuiala că s-au folosit tehnici de persuadare a publicului pentru adoptarea comportamentelor electorale. Pandemia ultimilor ani a scos la iveală alte subiecte fierbinți care au polarizat societățile. Încrederea în autoritatea medicilor, a oamenilor de știință, a guvernelor a fost serios zdruncinată și a trecut în favoarea contestatarilor, cu argumente mai mult sau mai puțin raționale.

    Este nevoie deci, acum, mai mult decât oricând, de o reglementare. P.T. Barnum ne-o arată pe Joice Heth, bătrâna expusă la toate târgurile (despre care pretindea că are 161 de ani), iar noi o privim cu gura căscată[6]. Cum poți stăpâni proliferarea atâtor absurdități fără să fii acuzat de cenzură și de restricționarea dreptului la exprimare?

    Poate că nu ar trebui să măturăm trecutul cu toate ale lui, ci să profităm (evoluționist) de faptul că atâtea secole înaintea noastră oamenii au testat mătrăguna ca să afle că e otrăvitoare. Platon spunea despre cuvintele false că „nu sunt doar rele, ele infectează sufletul cu răutate”[7], iar asta explică acțiunile oamenilor.

    Se vorbește din ce în ce mai puțin în societatea postmodernă despre morală. Scopul care scuză mijloacele pare a fi un crez de căpătâi pentru mulți, într-o societate în care fiecare încearcă să-și croiască drum mai mult gândindu-se la sine decât la alții.

    Autoritățile de stat au pierdut mult din capitalul de încredere și au creat impresia că oamenii nu se pot baza prea mult pe ele. Cetățenii de rând al multor țări europene și de pe continentul american (și nu numai) au bănuiala că zeița justiției nu e nici măcar chioară, darămite oarbă. Cum celebritatea durează 15 minute, cât ar putea să reziste oprobiul public pentru eșecul celor pe care îi plătim să fie corecți?

    Mândria pe care ți-o dă munca bine făcută, dorința de învăța în fiecare zi și de a te îngriji ca mâine să fii mai bun, competiția cu cei din breasla ta sunt idei care s-au dus pe apa sâmbetei. Singurul for ce face apel la conștiință, Biserica, și-a dat măsura neputinței și lipsei de implicare socială, ca instituție, așa că nu e de mirare că oamenii aleg să creadă pe oricine le spune ceea ce vor să audă.

    E greu de spus ce urmează acestei realități, însă neapărat trebuie să conțină o implicare socială și politică mai conștientă, mai susținută și mai educată decât vedem acum. Altfel, somnul rațiunii o să nască alți monștri.

    [1] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy

    [2] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy

    [3] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy/Socrates

    [4] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy/Socrates

    [5] https://www.goodreads.com/author/quotes/275648.Socrates

    [6] https://en.wikipedia.org/wiki/Joice_Heth

    [7] Apud Platon, Valentin Vasile

    Dă clic pentru a accesa Etica_si_deontologie_RP_1.pdf

    Lasă un comentariu

  • Genocidul armean în film

    Genocidul armean în film

    Filmul

    Regizorul Terry George vorbește despre genocidul armean într-un mod emoționant prin filmul său, „The Promise” („Promisiunea”- titlu care a fost disponibil pe Netflix). Convins că oamenii zilelor noastre învață mai multă istorie din filme decât din cărți, regizorul a creat filmul cu scopul de a atrage atenția asupra subiectului. Faptul că a înregistrat pierderi de cca 10 milioane de dolari a fost unul asumat de către studiouri, reprezentanții acestora declarând că nu au avut ca intenție un câștig material. Se poate să nu fie chiar o capodoperă cinematografică, dar e un film pe care îl umărești emoționat până la capăt și care predă o lecție de istorie pe care mulți au cam uitat-o (asta dacă o cunoscuseră vreodată).

    Filmul a avut premiera în Statele Unite pe 21 aprilie 2017, cu ocazia a 102 ani de la genocidul armean, însă distribuirea filmului în cinematografe a fost dificilă din cauza intervențiilor turcești de a opri răspândirea oricărui material ce privește subiectul.

    Este vorba despre un triunghi amoros format din studentul la medicină Mikael (jucat de Oscar Isaac), Ana (Charlotte Le Bon), o tânără armeancă educată la Paris și Chris (Christian Bale), un ziarist american.

    Tânărul Mikael, farmacist într-un sat din sud-estul Turciei, se logodește cu Maral, cu promisiunea căsătoriei, și se folosește de zestrea acesteia pentru a-și plăti studiile la medicină la Constantinopole. Aici locuiește la un unchi bogat care o angajează ca guvernantă pentru fiicele sale pe frumoasa armeancă Ana Khesarian, reîntoarsă de la Paris. Ana se află deja într-o relație cu ziaristul Christopher, reporter pentru Associated Press.

    Avem în prim plan o relație de prietenie, una de dragoste, legături ce se desfășoară pe fundalul prigoanei și epurării etnice la adreasa populației armene din Turcia. Personajele principale încearcă să-și salveze familia, consătenii și pe oricine se află în pericol, iar drumul lor către libertate și siguranță e plin de primejdii, tragedii și alte răsturnări de situație.

    Faptele

    Filmul atrage atenția asupra unui subiect al cărei catalogare în filele istoriei rămâne în continuare controversată. Considerat încă de pe atunci „o crimă împotriva umanității”, „genocidul armean” a fost ulterior recunoscut ca atare de mai multe state ale lumii”1, mai puțin Turcia. Aceasta consideră că faptele trebuie puse pe seama unui întreg context de război, care a cauzat o parte dintre pierderile de vieți. Genocidul armean se referă la deportarea și uciderea în 1915 a peste 1 000 000 de armeni.

    Contextul istoric însă nu e atât de simplu, iar epurarea etnică, mai precis religioasă, începe cu uciderea zeci de mii de armeni în timpul masacrelor Hamidiene, numite după Sultanul Abdulhamid al II lea.

    Platoul Anatoliei de est a fost locuit de secole de armeni creștini, care au împărțit ulterior teritoriile cu kurzii musulmani. În antichitate și Evul Mediu, zona a fost condusă de mai multe dinastii armene până la invazia triburilor turce otomane, ce în secolele 15 și 16 și-au asigurat conducerea prin ridicarea Imperiului Otoman.

    La începutul secolului 20, în zonă locuia o populație minoritară armeană de cca 2 500 000 de suflete, împreună cu popoare nomade kurde2. Politica imperiului presupunea asigurarea conducerii și controlului prin înlăturarea populațiilor creștine (armeni și greci).

    Impunerea de suprataxe populației armene a dus la o serie de revolte și demonstrații înăbușite prin uciderea a mii de armeni. În același timp, sultanul a însămânțat resentimente în rândul populației kurde, ce a întreprins o serie de raiduri soldate cu alte mii de morți și incendierea satelor. Acestea au fost masacrele Hamidiene, derulate între 1894-1896.

    Campania de epurare etnică continuă cu deportarea și uciderea populației armene, începută înlăturarea și întemnițarea intelectualilor armeni și continuată cu populația de rând.

    Conceptele

    Probabil că istoria, cultura, religia și vechimea poporului armean în Anatolia de vest ar fi făcut dificilă asimilarea acestuia de către mai tinerii săi cuceritori, otomanii. Poate că etnocidul, distrugerea intenționată a culturii armenilor ar fi fost imposibilă. Așa că otomanii au recurs la genocid.

    Poporul armean încă mai așteaptă recunoașterea termenului și, implicit, a faptelor de crimă împotriva umanității, pe care Turcia nu se grăbește să o acorde. Ba, mai mult decât să evite subiectul diplomatic delicat, folosește ocazia pentru negocieri favorabile în cadrul alianței NATO, din poziția sa geo-strategică.

    Probabil (căci putem doar presupune) că problema de la care a plecat campania de epurare etnică nu este atât una de diferență culturală sau religioasă. Faptul că armenii au început să facă comerț și că unii dintre ei au avut o situație financiară bună a fost punctul de plecare. Aceștia s-au educat, prin bani și educație au căpătat putere, așadar au devenit periculoși. Cultural diferiți.

            

    Lasă un comentariu

             

    [1]Dadrian,  V.N. (2004) „Patterns of Twentieth Century Genocides: The Armenian, Jewish and Rwandan Cases 6(4), Journal of Genocide Research 487 apud  „The Criminal Law of Genocide (…)” URL https://books.google.ro/books?id=tK_pHoNlUYIC&pg=PA3&dq=hitler+armenian+genocide&hl=en&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=hitler%20armenian%20genocide&f=false

    [2]Enciclopedia Britanică URL: https://www.britannica.com/event/Armenian-Genocide

  • 3 modele de reprezentare a imaginarului

               

    Fiecare comunitate a lumii are o identitate culturală construită pe baza propriei istorii, pe moștenirea culturală. Odată cu descoperirea focului, când oamenii au început să se se adune în jurul lui, au apărut și primele transpuneri ale imaginarului care au dăinuit prin picturile rupestre. Lângă foc s-au depănat povești și s-au imaginat personaje divine de la care sperau protecție în fața măreției și forței naturii. Cu o speranță de viață mult mai mică decât acum, sub amenințarea diverselor pericole și, deci, ducându-și viața în prezența morții, oamenii și-au dorit să transceadă timpul.

    Pictură rupestră preistorică – Peșteră în Patagonia

    Misticismul s-a nuanțat, au apărut zeii care au fost apoi portretizați prin sculpturile antice și popularizați pe tot cuprinsul imperiilor ce s-au dezvoltat ulterior. Comunitățile cucerite au preluat și ele mitologia și credința noilor conducători într-o formă sau alta, sau măcar au sfârșit prin a fi influențate în propria credință, în obiceiuri sau vestimentație, în organizarea administrativă. Busturi de conducători măreți, papirusuri ce purtau vorbele lui Aristotel, teoreme matematice, hărți astrologice, mărturii istorice, monede, bijuterii, apeducte, poduri, toate au influențat dezvoltarea ulterioară.

    Toate interacțiunile pașnice sau mai puțin pașnice între comunități au constituit un factor de influență, iar imaginarul (colectiv și personal) este motorul și beneficiarul acestei evoluții. Fără creativitatea înaintașilor noștri și fără moștenirea pe care ne-au lăsat-o, identitatea noastră culturală ar fi fost cu totul alta.

    De-a lungul secolelor, creativitatea, simțirea și gândirea oamenilor s-au manifestat în toate domeniile lor de activitate și au evoluat de la decadă la decadă, din secol în secol, construindu-se peste cărămizile așezate de înaintași.

    Reprezentarea imaginarului a ținut și ea pasul cu dezvoltarea omenirii în domenii precum știința (știința și tehnologia fiind ele însele rodul imaginației, gândirii și creativității omului). Dacă inventarea tiparului a însemnat o popularizare fără precedent a bibliei și mai apoi a altor tipuri de literatură, rod al imaginației oamenilor, dezvoltarea tehnologiei a dus la circulația cu o rapiditate de neimaginat înainte a formelor noi de artă sau a informațiilor.

    Cinematografia

    Invenția fraților Lumière la finele anilor 1800, aparatul ce capta imagini în mișcare și le reda prin proiecție (kinema: mișcare, graphein: a înregistra), a fost poate una dintre puținele invenții primită cu brațele deschise și cu interes, dacă ne gândim la scepticismul ce a însoțit alte noutăți.

    Georges Méliès, iluzionist în cadrul teatrului Houdini, a încercat să cumpere patentul, însă fiii industriașului Antoine Lumière, August și Louis, au păstrat dreptul de exploatare și și-au petrecut restul vieților lor îmbunătățindu-și și perfecționându-și invenția. Ei au reușit să transforme această descoperire într-o industrie extrem de importantă și în continuă dezvoltare, dar mai ales într-o artă. Cea de-a șaptea.

    Acest nou mod de a portretiza rodul imaginației omenești reprezintă un mijloc de exprimare pentru o categorie nouă de artiști.

    Actorii ce întruchipează personaje create de minți inventive sunt idealuri de frumusețe sau de moral pentru oamenii de rând. Meseria începe să devină una dorită de oamenii de rând și reprezintă un mijloc de popularizare și îmbogățire rapidă. Transformarea peste noapte a unui om obișnuit și cvasi-necunoscut într-o vedetă de talie mondială a dus și la modificări de comportament, la noi stratificări sociale și la probleme de ordin emoțional și psihologic pentru cei ce au ajuns să trăiască în bule sociale pentru a-și proteja intimitatea.

    Deschiderea de noi teatre/cinematografe în care se proiectau filmele artistice, dar și (în zilele de început, premergătoare apariției televiziunii) jurnale de știri au pus oamenii într-o legătură mult mai rapidă cu se întâmpla în alte colțuri ale lumii.

    Cinematograful a devenit o rampă de lansare pentru noi categorii de artiști (regizori, scenariști, actori) care au adus mai aproape de publicul larg povești imaginate de alții. Cinematogrfia a reușit să creeze lumi neimaginate până atunci, lumi exterioare spațiului terestru, lumi trecute sau posibile lumi viitoare.

    Această nouă pânză pe care oamenii au pictat rodul creativității lor a deschis noi orizonturi și a creat capodopere de referință în istoria artelor. Însă mai presus de toate a popularizat într-o formă mai palpabilă, o formă gata de ingerat, un imaginar colectiv. Cu toții am văzut la fel lumea Egiptului antic în Cleopatra, și nu am mai creat cu mintea noastră un cadru de desfășurare personal imaginat.

    Benzile desenate

    Deși apar pentru prima dată în Japonia secolului al XVIII, inițial într-o formă rudimentară, cu puține cuvinte, dedicate celor cu acces limitat la literatură, benzile desenate își fac debutul ca formă a imaginarului în Statele Unite, la începutul anilor 1900. Apar în ziarele vremurilor însoțind diverse povestiri, cu rolul de a ilustra firul narativ, sau a caricaturiza diverse aspecte ale poveștii. Prin accentele amuzante pe care le căpătau, denumirea lor s-a transformat repede în „comics”.

    Terminologia este însă valabilă doar în Statele Unite și curând a devenit și acolo contestată, în special odată cu apariția, în 1930, a lui Super Man. Atunci a apărut nevoia de a diferenția benzile desenate destinate copiilor și adolescenților, numite „comics”, și cele mai serioase, cu subiecte ce ieșeau din sfera amuzamentului, care au căpătat denumirea de romane grafice. În funcție de tradiția și cultura (în special a imaginarului) țărilor unde acestea au circulat, benzile desenate cunosc mai multe stiluri.

    Benzile desenate americane, care au cunoscut un oarecare declin în anii 50, după apariția televiziunii (formă de ilustrare a imaginarului la scară largă și extrem de ușor accesibilă) au redevenit populare odată cu apariția lui Stan Lee. Acesta a continuat seria super-eroilor și a dus genul acesta de personaje la un alt nivel. A creat lumi în care personaje foarte reale de altfel, reușeau să curețe societatea de infractori, cu ajutorul unor superputeri căpătate de obicei fără voia lor.

    Lumea acestora este lumea noastră, iar problemele sunt cele cu care ne confruntăm în mod obișnuit. Nimic comic în această ilustrare. De aici nevoia unui nou termen, acela de roman grafic. Lumea bântuită de infractori, pe care autoritățile nu reușesc să-i stăpânească, are nevoie de un personaj superior, care nu trebuie să se supună acelorași rigori precum cei care impun în general ordinea și care face uz de orice mijloc pentru a ne reda o societate mai curată.

    De partea cealaltă a oceanului se remarcă personaje precum ștrumfii (creați de belgianul Peyo – Pierre Culliford), dedicate în special copiilor. Tot în Belgia apare seria „Aventurile lui Tintin”, opera lui Hergé – Georges Prosper Remi. Această serie a  influențat creația de benzi desenate din Europa (dar nu numai) și s-a remarcat printr-o tușă umană foarte atent observată și foarte fin redată, dar și prin introducerea într-un fir epic aparent simplist și dedicat copiilor, unor subiecte politice și sociale subtil satirizate.

    Trebuie pomenite și benzile desenate japoneze, Manga, reprezentante de seamă ale romanului grafic, transformate ulterior în anime-uri, care ilustrează un imaginar aproape fantastic. De multe ori cu subiecte întunecate și dramatice, ele reprezintă o influență puternică a ultimilor ani în domeniu. Personajele sunt exagerate prin desenul însuși și se remarcă prin ochii supradimensionați și gura mică, aparent aspirații de frumusețe ale popoarelor asiatice și în special ale japonezilor.

    Această nouă manifestare a imaginarului nu ar fi fost considerată o formă artistică fără contribuția lui Will Eisner. Un celebru scriitor, un artist desăvârșit, acesta a creat un studio care a șlefuit forma și conținutul unui roman grafic/bandă desenată. Cu ajutorul lui și al  lucrărilor sale educative, această formă de manifestare artistică a intrat în lumea selectă a literaturii, în special prin cartea „Comics and Sequential Art”.

                Moda vestimentară, machiajul și operațiile estetice

    Dorința femeii (și nu numai) de a fi mai frumoasă, mai atrăgătoare, în scopul găsirii unui partener cu care să perpetueze specia, lucru total pragmatic, instinctual și complet ne-imaginar, este veche de când lumea și pământul.

    Competiția acerbă a împins femeile să caute mijloace din ce în ce mai sofisticate de îmbunătățire a aspectului fizic. Căutarea și atingerea unui ideal estetic au făcut ca acestea să se îmbolnăvească, să-și pună viața în pericol sau chiar să și-o piardă.

    Felul în care o femeie se prezintă și se transformă este și ea o manifestare a unui imaginar colectiv. Ceea ce e considerat de majoritate un ideal de frumusețe este de multe ori adoptat fără discernământ.

    Dacă frumuseți celebre precum Cleopatra se scăldau în lapte și miere și se machiau (se pare că și în scop terapeutic), gheișele dormeau pe perne de piatră ca să nu-și strice coafura, sau își înfășau picioarele ca să nu crească, franțuzoaicele de la curtea Regelui Soare se pudrau cu pomezi toxice, acum femeile se supun unor intervenții invazive pentru a atinge idealul actual de frumusețe.

    Femeile au fost mereu dispuse la mari sacrificii pentru a se înscrie într-o normă impusă de societate. Acum, odată cu propagarea în timp real și asfixiant a unor vedete sociale, care nu se fac remarcate prin altceva, s-a extins și uniformizarea aspectului fizic la multe femei tinere.

    Superficialul propagat pe toate căile de mediatizare a mutat atenția către aparență/apariție în detrimentul cultivării interioare, spirituale și intelectuale, care era obligatoriu în cazul femeilor vremurilor trecute (Cleopatra vorbea șapte limbi, gheișele erau și ele foarte cultivate).

    Imaginarul actual reprezentat de moda vestimentară, de machiajul, vopselele de păr, sau de retușurile chirurgicale ne fac uneori să nu diferențiem o persoană de alta. Și ce altă cale de prezentare mai bună există decât postarea pe rețelele sociale a unei imagini artificial create? Rețele sociale care, în loc să apropie oameni, îi alienează.

    Profunzimea, puterea simbolurilor, perpetuarea credințelor, fricilor, tradițiilor prin mijloacele clasice de ilustrare a procesului de transformare a lumii înconjurătoare într-una imaginată de noi, de oameni, se pierd. Sau se transformă în modele care să pătrundă repede straturile comunităților din cele patru zări. Dacă lui Alexandru Macedon i-au trebuit ani ca să ducă vorbele lui Sofocle  în colțurile cele mai îndepărtate ale imperiului, lui Kim Kardashian îi trebuie o fracțiune de secundă ca să-i transmită unei tinere din Rusia noua sa achiziție vestimentară sau evenimentul la care a participat.

    Lumea e într-o continuă transformare, la fel și modurile de ilustrare a imaginarului oamenilor care o populează, așa că cine știe ce-i mai urmează realității virtuale, care este un univers aproape paralel, rod al imaginarului. Sau poate lumea în care trăim noi este rodul imaginarului altor civilizații?

    Lasă un comentariu

Mihaela Lupu

Communication • Health • Society