Am văzut în prima parte care sunt datele de pornire în încercarea noastră de a înțelege de ce femeia nu a avut rol și statut egal cu bărbatul, în familie și societate. Socrate spunea că sursa tuturor relelor e ignoranța, de aceea e important să ne cunoaștem trecutul. Scopul acestei serii nu este să arunc vina asupra „supremației masculine”, ci să propun un subiect de reflecție.
E posibil ca mult propagata „corectitudine politică” să creeze o reacție opusă, dar asta și pentru că nu oferă prea multe explicații. Multe țări au făcut progrese de neimaginat acum o sută de ani în privința egalității de gen, însă acestea sunt în continuare fragile.
Vorbeam de perioada în care oamenii oamenii au trecut de la societățile de vânători-culegători la cele agrare, moment în care femeia a început să-și desfășoare rolul din care nu a reușit să iasă pentru mii de ani.
Descoperind uneltele, stăpânind și cucerind pământul, bărbatul a dus specia mai departe. A prelucrat bronzul, și-a asigurat forța de muncă (soție, copii, sclavi) și a păstrat-o prin orice mijloace. A creat alianțe cu alte triburi, a format statul și așa a decis soarta tuturor. Femeia a rămas pe lângă casă să dea viață. Femeia reprezenta imanența, bărbatul transcendența.
Multă vreme omenii nu știau prin ce minune femeia dă viață unei ființe. Dotarea cu ovocite se stabilește încă din viața intrauterină, când destinul ei este decis. Fecunditatea sa lunară (spre deosebire de alte mamifere) o subjugă rolului de mamă.
Transformarea copilului în femeie se petrece într-o manieră traumatizantă, iar durerile asociate menstruației și nașterii îi decid atitudinea și rolul, din moment ce corpul este primul instrument prin care cunoaștem lumea și ne raportăm la ea.
Au descoperit oamenii grâul, dar ca să aibă recolte erau nevoiți să-i dedice multă muncă și mult timp, așa că așezările au devenit permanente. Grâul cerea apă și trebuia curățat de buruieni, prin urmare oamenii s-au domesticit, așa cum spune istoricul Yuval N. Harrari. Tot el pune problema acestei revoluții agrare ca pe un moment nu atât de fericit în istoria omenirii. Recoltele erau afectate de dăunători, sau de mană, iar oamenii mureau de foame, pentru că își pierduseră abilitățile care îi ajutau pe strămoșii lor să găsească hrană.
Se presupune că femeile au observat cum dintr-o sămânță răsare o plantă, căci ele erau mai des pe lângă vatră. Tot ele, s-a crezut, stăpâneau această magie, de a face semințele să rodească, așa cum rodea și sămânța din pântecul lor.
Femeia și pământul sunt surori. Așa că bărbații, care înțelegeau că participă și ei la procreere (dar nu știau cum), o consideră pe femeie deținătoarea acestei forțe și o divinizează. Îi spun Iștar, sau Rhea, sau Isis.[1] Copiii îi aparțin, proprietatea se transmite prin intermediul ei, iar clanul se formează în jurul femeii. Avem o societate matriarhală.
Un punct de cotitură este cel în care oamenii află că, fără bărbat, femeia nu poate da viață. Misterul se spulberă, la fel și poziția de putere pe care o mai avea. Eschil spune că „Nu mama naște ceea ce se spune că ar fi copilul său, ea nutrește doar vlăstarul semănat în ea. Cel care naște e bărbatul, el o face să rodească; ea numai găzduiește plodul […].”[2]
Marele Aristotel reduce femeia la materie, „principiul mișcării, care este un principiu masculin în toate ființele ce se nasc, e mai bun și mai divin.”[3] Sau, cum ne învăța marele Pitagora, „exisă un principiu bun, care a creat ordinea, lumina și bărbatul, și un principiu rău, care a creat haosul, tenebrele și femeia.”[4]
Fără misterul care o proteja, decade în poziția de servitoare: „Bărbatul se eliberează definitiv de sub dominația feminității, cucerește, împotriva femeii, stăpânirea lumii.”[5]
Odată misterul elucidat, bărbații exagerează rolul pe care îl au în procreere, pentru că încă nu cunosc procesul. Supunerea față de forța maternității, asemănată cu forța și capriciile naturii, pe care abia acum începe să o cunoască și pe care încearcă să o stăpânească, ia sfârșit.
Bărbatul nu se mai teme la fel de femeie, dar este dependent de ea pentru a crea viață, se simte înlănțuit. Forța ei e în continuare mistică, de neînțeles, așa că încearcă s-o stăpânească pe femeie, dacă nu poate stăpâni misterul. „Vechiul drept matern a murit. L-a ucis îndrăzneața revoltă a bărbatului. […] Existența celuilalt e o amenințare, un pericol. […] Iată de ce religiile și codurile de legi tratează femeia cu atât ostilitate.”[6]
Pitagora spune că „există un principiu bun, care a creat ordinea, lumina și bărbatul; și un principiu rău, care a creat haosul, întunericul și femeia”[7]. Începe dominarea legiferată a femeii care, într-un fel sau altul, a funcționat până de curând. Femeia a căpătat drepturi egale, însă drumul până acolo a fost anevoios. Vom vedea în continuare cum l-a parcurs.
[1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul 1 , București, Editura Humanitas, 2022, p. 114
[2] Ibidem, p. 125, apud: Eschil, Orestia, tr. Alexandru Miran, București, Editura Univers , 1979, p. 177
[3] Ibidem, p. 125, apud: Aristotel, De generatione animalium, II, i.
[4] Ibidem, p. 5, apud: Pitagora
[5] Ibidem
[6] Ibidem, p. 126
[7] Ibidem, p. 127
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu