Mă întreba fii-miu deunăzi de ce trebuie să se poarte mai frumos cu o fată decât cu un băiat; de ce, dacă tot vrem egalitate, așteptăm tratament preferențial; de ce o femeie poate să sară cu pumnii și picioarele pe un bărbat, fără să fie la fel de blamată cum ar fi el dacă ar face-o.
De ce, dacă o femeie plânge, își exprimă emoțiile, dacă un bărbat plânge, e considerat „fătălău”? De ce, dacă o femeie face avansuri unui bărbat, el ar trebui să se simtă flatat, iar, dacă le face el, e considerat un hărțuitor? De ce ziua de 8 Martie e considerată „Ziua femeii” și e sărbătorită cam pe tot globul, dar de ziua bărbatului nu știe nici dracu’?
Nu e fătălău. Aici contează măsura și contextul, pentru amândoi. La asta am răspuns într-un articol și nu, nu e 9 martie, nu toți bărbații sunt niște bețivi, ci 19 noiembrie.
Azi vreau să scriu pentru băieți și pentru bărbați. Sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă fără voi. Vreme de mii de ani ați luat deciziile care ne privesc și pe noi. Voi ați făcut și ați scris istoria, voi ați făcut legile de stat și pe cele religioase, voi le-ați aplicat, voi ați făcut primele tratate de medicină și ați experimentat-o, voi ați cucerit mările și ați înfipt steagurile, voi ați pus și ați rupt lanțuri. Lumea, așa cum arată ea azi, e în cea mai mare parte creația voastră. Noi nu puteam face toate astea cu copiii de mână, de țâță, de fustă.
Dar tot voi ne-ați făcut și nouă loc în lumea asta a voastră. Unii mai de milă, alții mai de silă, mai puțini din convingere. Mulți dintre voi sunt și acum detractori care nu înțeleg ce caută o femeie pe schele, pe pescadoare, la amvon. La naiba, ce caută în sala de operație, la masa de scris, în senate universitare, în politică sau în vârful corporațiilor? Unii caută pe toate părțile perfomanțele lor, poate găsesc o hibă. Dacă nu o au la muncă, sigur o au acasă. Nu e o mamă dedicată, sau, și mai rău, nu are copii. Își neglijează soțul sau, și mai rău, e o scorpie (urâtă, grasă etc) pe care un bărbat n-ar atinge-o. Fie e șleampătă și neîngrijită, o feministă păroasă și nespălată, fie, dacă e tânără, frumoasă și cochetă, și-o caută cu lumânarea. Femeile care nu ies în evidență sunt… ei bine, niște gospodine.
Însă eu vreau să-i remarc și să-i felicit pe bărbații care au înțeles că e un loc sub soare pentru toată lumea.
Pe cei care au înțeles că lumea nu e împărțită între bărbați și femei, ci e compusă din bărbați și femei. Care nu se simt intimidați dacă partenera aduce mai mulți bani acasă sau are mai mult succes, ci sunt mândri că ei îi stau alături și participă la drumul ei.
Pe bărbații care vor tot ce e mai bun pentru fiicele lor: independență, alegeri libere, o viață împlinită prin ele însele. Pe bărbații (și femeile deopotrivă) care înțeleg că nu suntem în luptă, ci în parteneriat. Pe cei care plâng uneori. Pe cei care își recunosc slăbiciunile ca fiind omenești și care nu lasă frustrarea să dicteze acțiuni. Pe cei care au înțeles cât de mult rău fac prejudecățile pentru ambele sexe. Pe cei care sunt destul de puternici și încrezători încât să-și încurajeze partenerele să cucerească lumea, iar ei să le împărtășească bucuria.
Pe cei care nu-și pedepsesc băieții că nu sunt destul de bărbați ci, dimpotrivă, găsesc natural și imperios necesar să-i îmbrățișeze și să le spună că-i iubesc. Pe cei care învață și care nu cred că bătaia și frica din copilărie i-a făcut mai puternici, ci, dimpotrivă. Pe cei care nu repetă aceleași metode de educație. Pe cei care înțeleg că lumea se schimbă și că nu era neapărat „mai bine pe vremea noastră”.
Pe băieții care-și îmbrățișează mamele, surorile, bunicile, prietenele. Pe bunicii care-și învață nepoatele să pescuiască (să deseneze, să repare, să orice…).
Pe bărbații care știu că „nu” înseamnă „nu”. Pe cei care ne fac loc în lumea lor, dar care ne dăruiesc flori. Pe cei care se trezesc noaptea la schimb cu mamele de câte ori e nevoie. Pe cei care spală vasele și toaleta, dar care cară și sacoșele mai grele. Pe cei care scot câinele la plimbare. Pe cei care merg la ședințele cu părinții. Pe cei care împart cu soțiile grupurile de watsapp de la școală (engleză, baschet, etc). Pe cei care știu în ce clasă e copilul și în ce sertar are ciorapii.
Pe cei care văd în ridurile soțiilor nopțile nedormite, grijile familiei pentru prezent și viitor, alergătura de fiecare zi între casă și serviciu, poate și o ceartă la care ei puteau fi mai rezervați, sau mai atenți… Pe cei care văd în transformările corpului feminin oglinda vieții lor împreună. Pe cei care vor să piară primii nu ca să nu rămână neîngrijiți, ci pentru că nu concep viața fără ele. Fără dădăceala zilnică, expresie firească a grijii ce trebuie îndreptată către cineva. Fără of și vai (picioare, spate, alte încheieturi). Fără lacrimile de dorul copiilor și umflatul în pene de mândria nepoților.
Aș vrea să le mulțumesc lor azi, dacă îmi permiteți..
Fiecare comunitate a lumii are o identitate culturală construită pe baza propriei istorii, pe moștenirea culturală. Odată cu descoperirea focului, când oamenii au început să se se adune în jurul lui, au apărut și primele transpuneri ale imaginarului care au dăinuit prin picturile rupestre. Lângă foc s-au depănat povești și s-au imaginat personaje divine de la care sperau protecție în fața măreției și forței naturii. Cu o speranță de viață mult mai mică decât acum, sub amenințarea diverselor pericole și, deci, ducându-și viața în prezența morții, oamenii și-au dorit să transceadă timpul.
Pictură rupestră preistorică – Peșteră în Patagonia
Misticismul s-a nuanțat, au apărut zeii care au fost apoi portretizați prin sculpturile antice și popularizați pe tot cuprinsul imperiilor ce s-au dezvoltat ulterior. Comunitățile cucerite au preluat și ele mitologia și credința noilor conducători într-o formă sau alta, sau măcar au sfârșit prin a fi influențate în propria credință, în obiceiuri sau vestimentație, în organizarea administrativă. Busturi de conducători măreți, papirusuri ce purtau vorbele lui Aristotel, teoreme matematice, hărți astrologice, mărturii istorice, monede, bijuterii, apeducte, poduri, toate au influențat dezvoltarea ulterioară.
Toate interacțiunile pașnice sau mai puțin pașnice între comunități au constituit un factor de influență, iar imaginarul (colectiv și personal) este motorul și beneficiarul acestei evoluții. Fără creativitatea înaintașilor noștri și fără moștenirea pe care ne-au lăsat-o, identitatea noastră culturală ar fi fost cu totul alta.
De-a lungul secolelor, creativitatea, simțirea și gândirea oamenilor s-au manifestat în toate domeniile lor de activitate și au evoluat de la decadă la decadă, din secol în secol, construindu-se peste cărămizile așezate de înaintași.
Reprezentarea imaginarului a ținut și ea pasul cu dezvoltarea omenirii în domenii precum știința (știința și tehnologia fiind ele însele rodul imaginației, gândirii și creativității omului). Dacă inventarea tiparului a însemnat o popularizare fără precedent a bibliei și mai apoi a altor tipuri de literatură, rod al imaginației oamenilor, dezvoltarea tehnologiei a dus la circulația cu o rapiditate de neimaginat înainte a formelor noi de artă sau a informațiilor.
Cinematografia
Invenția fraților Lumière la finele anilor 1800, aparatul ce capta imagini în mișcare și le reda prin proiecție (kinema: mișcare, graphein: a înregistra), a fost poate una dintre puținele invenții primită cu brațele deschise și cu interes, dacă ne gândim la scepticismul ce a însoțit alte noutăți.
Georges Méliès, iluzionist în cadrul teatrului Houdini, a încercat să cumpere patentul, însă fiii industriașului Antoine Lumière, August și Louis, au păstrat dreptul de exploatare și și-au petrecut restul vieților lor îmbunătățindu-și și perfecționându-și invenția. Ei au reușit să transforme această descoperire într-o industrie extrem de importantă și în continuă dezvoltare, dar mai ales într-o artă. Cea de-a șaptea.
Acest nou mod de a portretiza rodul imaginației omenești reprezintă un mijloc de exprimare pentru o categorie nouă de artiști.
Actorii ce întruchipează personaje create de minți inventive sunt idealuri de frumusețe sau de moral pentru oamenii de rând. Meseria începe să devină una dorită de oamenii de rând și reprezintă un mijloc de popularizare și îmbogățire rapidă. Transformarea peste noapte a unui om obișnuit și cvasi-necunoscut într-o vedetă de talie mondială a dus și la modificări de comportament, la noi stratificări sociale și la probleme de ordin emoțional și psihologic pentru cei ce au ajuns să trăiască în bule sociale pentru a-și proteja intimitatea.
Deschiderea de noi teatre/cinematografe în care se proiectau filmele artistice, dar și (în zilele de început, premergătoare apariției televiziunii) jurnale de știri au pus oamenii într-o legătură mult mai rapidă cu se întâmpla în alte colțuri ale lumii.
Cinematograful a devenit o rampă de lansare pentru noi categorii de artiști (regizori, scenariști, actori) care au adus mai aproape de publicul larg povești imaginate de alții. Cinematogrfia a reușit să creeze lumi neimaginate până atunci, lumi exterioare spațiului terestru, lumi trecute sau posibile lumi viitoare.
Această nouă pânză pe care oamenii au pictat rodul creativității lor a deschis noi orizonturi și a creat capodopere de referință în istoria artelor. Însă mai presus de toate a popularizat într-o formă mai palpabilă, o formă gata de ingerat, un imaginar colectiv. Cu toții am văzut la fel lumea Egiptului antic în Cleopatra, și nu am mai creat cu mintea noastră un cadru de desfășurare personal imaginat.
Benzile desenate
Deși apar pentru prima dată în Japonia secolului al XVIII, inițial într-o formă rudimentară, cu puține cuvinte, dedicate celor cu acces limitat la literatură, benzile desenate își fac debutul ca formă a imaginarului în Statele Unite, la începutul anilor 1900. Apar în ziarele vremurilor însoțind diverse povestiri, cu rolul de a ilustra firul narativ, sau a caricaturiza diverse aspecte ale poveștii. Prin accentele amuzante pe care le căpătau, denumirea lor s-a transformat repede în „comics”.
Terminologia este însă valabilă doar în Statele Unite și curând a devenit și acolo contestată, în special odată cu apariția, în 1930, a lui Super Man. Atunci a apărut nevoia de a diferenția benzile desenate destinate copiilor și adolescenților, numite „comics”, și cele mai serioase, cu subiecte ce ieșeau din sfera amuzamentului, care au căpătat denumirea de romane grafice. În funcție de tradiția și cultura (în special a imaginarului) țărilor unde acestea au circulat, benzile desenate cunosc mai multe stiluri.
Benzile desenate americane, care au cunoscut un oarecare declin în anii 50, după apariția televiziunii (formă de ilustrare a imaginarului la scară largă și extrem de ușor accesibilă) au redevenit populare odată cu apariția lui Stan Lee. Acesta a continuat seria super-eroilor și a dus genul acesta de personaje la un alt nivel. A creat lumi în care personaje foarte reale de altfel, reușeau să curețe societatea de infractori, cu ajutorul unor superputeri căpătate de obicei fără voia lor.
Lumea acestora este lumea noastră, iar problemele sunt cele cu care ne confruntăm în mod obișnuit. Nimic comic în această ilustrare. De aici nevoia unui nou termen, acela de roman grafic. Lumea bântuită de infractori, pe care autoritățile nu reușesc să-i stăpânească, are nevoie de un personaj superior, care nu trebuie să se supună acelorași rigori precum cei care impun în general ordinea și care face uz de orice mijloc pentru a ne reda o societate mai curată.
De partea cealaltă a oceanului se remarcă personaje precum ștrumfii (creați de belgianul Peyo – Pierre Culliford), dedicate în special copiilor. Tot în Belgia apare seria „Aventurile lui Tintin”, opera lui Hergé – Georges Prosper Remi. Această serie a influențat creația de benzi desenate din Europa (dar nu numai) și s-a remarcat printr-o tușă umană foarte atent observată și foarte fin redată, dar și prin introducerea într-un fir epic aparent simplist și dedicat copiilor, unor subiecte politice și sociale subtil satirizate.
Trebuie pomenite și benzile desenate japoneze, Manga, reprezentante de seamă ale romanului grafic, transformate ulterior în anime-uri, care ilustrează un imaginar aproape fantastic. De multe ori cu subiecte întunecate și dramatice, ele reprezintă o influență puternică a ultimilor ani în domeniu. Personajele sunt exagerate prin desenul însuși și se remarcă prin ochii supradimensionați și gura mică, aparent aspirații de frumusețe ale popoarelor asiatice și în special ale japonezilor.
Această nouă manifestare a imaginarului nu ar fi fost considerată o formă artistică fără contribuția lui Will Eisner. Un celebru scriitor, un artist desăvârșit, acesta a creat un studio care a șlefuit forma și conținutul unui roman grafic/bandă desenată. Cu ajutorul lui și al lucrărilor sale educative, această formă de manifestare artistică a intrat în lumea selectă a literaturii, în special prin cartea „Comics and Sequential Art”.
Moda vestimentară, machiajul și operațiile estetice
Dorința femeii (și nu numai) de a fi mai frumoasă, mai atrăgătoare, în scopul găsirii unui partener cu care să perpetueze specia, lucru total pragmatic, instinctual și complet ne-imaginar, este veche de când lumea și pământul.
Competiția acerbă a împins femeile să caute mijloace din ce în ce mai sofisticate de îmbunătățire a aspectului fizic. Căutarea și atingerea unui ideal estetic au făcut ca acestea să se îmbolnăvească, să-și pună viața în pericol sau chiar să și-o piardă.
Felul în care o femeie se prezintă și se transformă este și ea o manifestare a unui imaginar colectiv. Ceea ce e considerat de majoritate un ideal de frumusețe este de multe ori adoptat fără discernământ.
Dacă frumuseți celebre precum Cleopatra se scăldau în lapte și miere și se machiau (se pare că și în scop terapeutic), gheișele dormeau pe perne de piatră ca să nu-și strice coafura, sau își înfășau picioarele ca să nu crească, franțuzoaicele de la curtea Regelui Soare se pudrau cu pomezi toxice, acum femeile se supun unor intervenții invazive pentru a atinge idealul actual de frumusețe.
Femeile au fost mereu dispuse la mari sacrificii pentru a se înscrie într-o normă impusă de societate. Acum, odată cu propagarea în timp real și asfixiant a unor vedete sociale, care nu se fac remarcate prin altceva, s-a extins și uniformizarea aspectului fizic la multe femei tinere.
Superficialul propagat pe toate căile de mediatizare a mutat atenția către aparență/apariție în detrimentul cultivării interioare, spirituale și intelectuale, care era obligatoriu în cazul femeilor vremurilor trecute (Cleopatra vorbea șapte limbi, gheișele erau și ele foarte cultivate).
Imaginarul actual reprezentat de moda vestimentară, de machiajul, vopselele de păr, sau de retușurile chirurgicale ne fac uneori să nu diferențiem o persoană de alta. Și ce altă cale de prezentare mai bună există decât postarea pe rețelele sociale a unei imagini artificial create? Rețele sociale care, în loc să apropie oameni, îi alienează.
Profunzimea, puterea simbolurilor, perpetuarea credințelor, fricilor, tradițiilor prin mijloacele clasice de ilustrare a procesului de transformare a lumii înconjurătoare într-una imaginată de noi, de oameni, se pierd. Sau se transformă în modele care să pătrundă repede straturile comunităților din cele patru zări. Dacă lui Alexandru Macedon i-au trebuit ani ca să ducă vorbele lui Sofocle în colțurile cele mai îndepărtate ale imperiului, lui Kim Kardashian îi trebuie o fracțiune de secundă ca să-i transmită unei tinere din Rusia noua sa achiziție vestimentară sau evenimentul la care a participat.
Lumea e într-o continuă transformare, la fel și modurile de ilustrare a imaginarului oamenilor care o populează, așa că cine știe ce-i mai urmează realității virtuale, care este un univers aproape paralel, rod al imaginarului. Sau poate lumea în care trăim noi este rodul imaginarului altor civilizații?
Mihaela Lupu 
Lasă un comentariu