Mihaela Lupu

Communication • Health • Society

Etichetă: educație

  • Cine ne mănâncă zilele?

    Cine ne mănâncă zilele?

    Infinite scrolling sau cronofagul pervers

    Când am întâlnit metafora castronului fără fund [1], mi-a venit în minte paralela cu una din metodele de dietă, anume să mănânci din farfurii mai mici. Cu cât e castronul mai mare, cu atât mâncăm mai mult și mai repede (mai repede, deci mai mult). Cam așa stă treaba și cu feed-ul – ceea ce pe românește se cheamă a hrăni. În cazul social media mai degrabă a îmbuiba.

    Verbul ăsta se folosește mai mult la diateza reflexivă, adică eu mă îmbuib pe mine, dar iată cum tranzitează el către o formă activă, în care subiectul face acțiunea: el îmbuibă. Ca să rămân în temă, în diateza pasivă subiectul gramatical suferă o acțiune. Deci eu sunt îmbuibatat de către cineva.

    Nu voiam să vorbim despre gramatică, ci despre cum am ajuns să tranzităm de la activ la pasiv când vine vorba de consumul de social media. Și despre cât de ușor am ajuns să ne lăsăm îmbuibați de feed-ul care este încărcat și desfășurat în timp ce noi navigăm fără să ne oprim.

    Se cheamă infinite scrolling și nu e descoperit accidental, ci e un produs gândit să transforme degetul mare într-un cârlig. Așa cum se ajută maimuțele de el ca să se agațe de liane, așa ne agățăm și noi de ecranul care ne aduce hrana iluzorie a socializării. N-am să încerc să despic firu-n patru despre psihologia sau antropologia virtualului și sunt sigură că mulți dintre noi suntem conștienți de faptul că uneori nu suntem capabili să ne controlăm. Așa că vreau să propun o clipă de atenție la obiceiurile pe care am vrea să le nu le mai avem (să le schimbăm presupune muncă). Altfel ne plângem că n-avem timp. Să citim.

    Mă gândeam la celebrul eseu al lui Friedman despre responsabilitatea socială a unei organizații, anume că singura pe care o are „este să-și folosească resursele și să se angajeze în activități care să-i crească profitul”[1], adică să aducă bani acționarilor ei, înscriindu-se în niște norme etice elementare și respectând legile statului unde își desfășoară activitatea. Corect, nu?

    Sigur, orice organizație trebuie să facă bani, doar ei sunt motorul economiei. E bine că noțiunea de CSR (Corporate Social Responsibilty) e una adoptată de din ce în ce mai multe organizații (cu toți stropii de ipocrizie) –  e mai bine s-o avem (noțiunea), decât să nu ne pese deloc. Dacă e să fim sinceri, acțiunile astea au acoperit multe nevoi, au darul de a-i inspira și pe alții și, până la urmă, propun în spațiul public discuții pe care autoritățile evită să le aibă.

    Multe activități comerciale sunt atent monitorizate, se supun unor reglementări stricte (industria alimentară, farmaceutică), mai ales cele care țin de siguranța fizică a consumatorilor. În ceea ce privește produsele virtuale, ele sunt o industrie gri, neclară încă pentru autorități.

    Revenind la oile noastre, nu-l suspectez pe inventatorul „infinite scrolling”[2] de rea-voință. Nu cred că, atunci când a creat produse care au rolul de a ne ține captivi, a avut în vedere efectele negative pe care le va avea dependența. Acum zice că regretă. Sigur a vrut să creeze o dependență, scopul e tocmai ca degetul să nu părăsească ecranul – efectul de cârlig e cel care provoacă engagement la un moment dat. Nu cred că cineva și-a imaginat că, dacă îi va atrage pe oameni în comunități virtuale, îi va extrage din cele reale. Până la urmă, și oamenii au discernământ. Sau nu?

    Atunci când nu realizezi ce se vinde, dacă e gratis, înseamnă că tu ești produsul – atribuită lui Marc Andreessen, e o atenționare venită din partea specialiștilor în tehnologie, însă doar după ce găselnița își va fi atins scopul. În „Dilema Socială”[3], inginerii din tehnologie acuză în special platformele de media sociale că folosesc psihologia împotriva oamenilor. Scopul a fost unul pur comercial, cu siguranță.

     Că organizațiile trebuie să respecte legile statelor în care acționează e un fapt. Cum măsuri extreme (precum controlul sau interzicerea internetului) sunt de neimaginat în Europa, SUA sau Canada, nu știu ce stat și-ar putea asuma reglementarea acestuia după legi pământene și în spețe atât de subtile precum „infinite scrolling”. Dr. E. O. Wilson spune că avem „emoții paleolitice, instituții medievale și tehnologia zeilor”.[4]

    Meta-cogniția e o abilitate necesară, care se poate deprinde. Educația e, ca întotdeauna, răspunsul la toate dilemele, inclusiv la cele tehnologice. Neuro-științele se dezvoltă și ne aduc zi de zi răspunsuri noi. Odată cu ele cresc și științele tehnologice specializate, inclusiv psihologia. Comportamentul virtual se transpune în comportamentul fizic, în lumea reală, emoțiile le manifestăm și în cadrul societății fizice.

    Suntem abia în zorii IA. Poți să rămâi captivul lumilor virtuale sau să te alături corului de denunțători ai eretismului și ai apocalipsei. Comportamentele extreme nu vor opri lumea din mers. Tot vorbim de reziliență, dar nu mai putem reveni la forma inițială, la starea de dinainte de „șoc”. Trebuie să reglăm lucrurile din mers. Trebuie să privim critic, să ne străduim să decantăm, să alegem ce ni se potrivește și să învățăm să lucrăm cu noi. Să dezactivăm notificările, să ne impunem limite de timp pe care să le respectăm și să ne angajăm în activități care să ne deconecteze.

    Universitățile trebuie să pregătească specialiști în etica noilor tehnologii, jurnaliștii trebuie să se specializeze și ei în a „mirosi” fake-ul și a căuta (re)sursele atât de diferite azi, responsabilitatea socială trebuie să fie mai mult decât un slogan. Pași se fac, trebuie să îi încurajăm. La fel ca Alfred Nobel, foști lucrători în industria asta atât de acaparatoare, care manipulează cu succes centrul recompensei din creierul nostru, încearcă abodări mai blânde, mai conștiente. Trebuie să-i căutăm și să-i ascultăm și pe ei.[5]

    Cutia Pandorei s-a deschis, acum trebuie să învățăm să trăim cu toate câte au ieșit din ea.

    [1] https://www.mckinsey.com/featured-insights/corporate-purpose/from-there-to-here-50-years-of-thinking-on-the-social-responsibility-of-business

    [2] https://bootcamp.uxdesign.cc/how-the-invention-of-infinite-scrolling-turned-millions-to-addiction-3096602ef9af

    [3] https://www.thesocialdilemma.com/

    [4] https://www.humanetech.com/

    [5] https://www.humanetech.com/

    [1] https://bootcamp.uxdesign.cc/how-the-invention-of-infinite-scrolling-turned-millions-to-addiction-3096602ef9af

  • “Why do you read so much?”

    “Why do you read so much?”

    „- De ce citești atât de mult?

    Tyrion se uită în sus, de unde venea vocea. Jon Snow stătea la câțiva metri, privindu-l curios. Închise cartea și spuse:[…]

    – Tu vezi un pitic. […]Am picioarele scurte și strâmbe și pășesc cu greutate.[…] Brațele sunt destul de puternice, dar prea scurte. N-o să fiu niciodată un spadasin. […] Dacă mă nășteam țăran, m-ar fi lăsat să mor sau mă vindeau la circ.[…] Da, vai! M-am născut Lannister of Casterly Rock. […] Trebuie să fac onoare Casei mele, nu crezi? Totuși, cum? […] Ei bine, s-ar putea ca picioarele să fie prea mici pentru corpul meu, dar capul e prea mare, deși îmi place să cred că destul de mare pentru mintea din el.[…]  Îmi privesc cu luciditate punctele tari și slăbiciunile. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia[…] și eu am mintea mea…, iar o minte are nevoie de cărți, așa cum o sabie are nevoie de piatră care s-o ascută. Tyrion bătu cu degetul în coperta de piele. „De-aia citesc atât de mult, Jon Snow.” (”Game of Thrones” – George R.R. Martin, Traducerea mea)

    Am auzit la radio o știre cum că în România se citește mai puțin de o carte/om într-un an. Cum subiectul se înscrie printre preocupările mele, am început să cercetez mai îndeaproape problema și m-am luat cu mâinile de cap. De fiecare dată când au loc examenele de Bac, mai ales cele de la română, ies în presă, spre amuzamentul nostru, tot felul de bâlbe și inepții pe care le scot tinerii absolvenți de liceu, dar nu știu cât de des ne punem problema în ce măsură suntem noi, părinții, responsabili pentru situația asta.

    E adevărat, noi le-am pus telefonul și tableta în mână, bucuroși că am căpătat două ore de liniște seara, când veneam de la muncă storși de putere. Dar tot noi le plătim meditațiile, tot noi am alergat cu ei în stânga și în dreapta către diverse activități extrașcolare și tot noi îi trimitem în cameră să citească.

    Dar am impresia că, de multe ori, ignorăm faptul că exemplul personal poate fi mai puternic decât orice îndemn. De acord, adolescenții vor face taman invers, la naiba, asta e datoria lor! Însă, după ce se vor așeza mai bine pe picioarele lor și vor începe să înțeleagă ce e cu ei pe lumea asta, ce fel de comportament vor replica?

    Aud că unii părinți impun un timp minim zilnic (sau un număr de pagini) de petrecut cu cartea în brațe (și cu mintea la telefon). Îl impun copiilor, nu lor. Ar fi interesant de știut câți dintre acești părinți, câți dintre noi toți alegem o carte în defavoarea unui film. Poate seara, poate duminica la cafea, poate, mă scuzați, în locul unde și regele merge singur, poate măcar pe plajă, când suntem în vacanță.

    Deși n-ar trebui să mai fie o surpriză, ne sperie rezultatele testelor PISA, care arată că numai 5% dintre elevi sunt capabili să înțeleagă un text mai lung, să înțeleagă concepte „abstracte sau contraintuitive sau să facă diferența între fapte și păreri”. Ce păcat că n-au și adulții astfel de teste! Nu cred că rezultatele lor ar fi mult mai bune decât ale copiilor.

    Studiile despre efectele cititului și despre efectele pe care le are cititul de plăcere asupra creierului sunt din ce în ce mai dese, iar interesul în lumea academică crește odată cu îngrijorarea cu privire la viitorul copiilor noștri. Ba, oamenii de știință au mers până într-acolo încât au studiat cum e percepută cartea tipărită, cea audio și cea publicată pe un suport electronic.

    Dar nu către studii vreau să vă îndrept atenția azi, ci către noi înșine, căci mi-am pus întrebarea dacă noi, părinții, mai citim azi cărți. Oare am putea căpăta obiceiul ăsta dacă n-am fost cititori pasionați în copilărie sau adolescență? Oare putem reveni la obiceiul ăsta cu aceeași bucurie, dacă l-am avut cândva? Cum ne ținem mintea ascuțită și gândirea critică? Cum încercăm să înțelegem lumea în care trăim?

    Rapoartele celor de la Data Reportal arată o creștere medie de 20% a utilizării youtube și social media. Creșterea nu s-a realizat doar cu ajutorul copiilor și adolescenților, 91,5% dintre români petrec timp liber în fața ecranelor. Zilnic. În medie 6 ore consum de internet, zilnic ( parte este în interes profesional, de acord).

    Da, se poate lansa o discuție întreagă despre scopul pentru care citim, despre faptul că o postare pe o rețea socială „se citește”, despre cum nu mai avem timp sau disponibilitate, despre nevoia de escapism/imersie/relaxare pe care o acoperă un film, despre cum a devenit cititul desuet, când Google și AI îți răspund la orice întrebare… (deși cum știi ce întrebări să pui, dacă nu citești ca să afli ce te-ar putea interesa?), despre cum viața „reală” trebuie trăită etc. Însă toate astea, cu altă ocazie.

    Invitația mea e către auto-analiză. Întrebați-vă sincer ce și când citiți, de ce nu (mai) citiți mai des, ce v-ar putea convinge s-o faceți și poate împărtășiți și cu mine. Tare îmi doresc să aflu citind comentariile voastre!

    Lasă un comentariu

  • Mai avem nevoie de morală?

    Morală, sau etică?

    Pentru început, trebuie să facem o distincție între cele două noțiuni. Ne referim la morală ca la o conduită interioară a omului, la valorile și credințele după care își trăiește viața și își reglează comportamentul. Etica reprezintă reflecția omului cu privire la morală și organizarea acesteia într-un set de reguli de bună conduită într-un grup. Într-un fel, morala ne dictează comportamentul din interior, pe când etica o face din exterior.

    Interacțiunea

    Există o teorie în științele sociale care ne ajută să înțelegem cum funcționează oamenii în grupurile din care fac parte și cum afectează comportamentul lor dinamica și codul de valori ale grupului. Anume că oamenii au interacțiuni nu cu un scop pur social, ci cu unul personal, au o nevoie pe care încearcă să o satisfacă. Așadar au o așteptare ca urmare a unei interacțiuni.

    Pentru că suntem diferiți, suma experiențelor și a trăirilor interioare reprezintă un bagaj cognitiv, existențial, cu ajutorul căruia ne exprimăm și îi înțelegem pe ceilalți. Tocmai pentru că acest bagaj e diferit de la un om la altul, există riscul să interpretăm greșit simbolurile folosite, adică limbajul verbal, exprimarea corporală, expresiile faciale etc. Asta înseamnă că am eșuat, adică nu ne-am satisfăcut nevoia. Rezultatul negativ trage după sine o reacție în interacțiunile viitoare (celebrele mecanisme de apărare) care duce la alte neînțelegeri. Și tot așa.

    Aceste comportamente individuale au un efect la nivelul grupului respectiv. Reptate și extinse la membrii grupului crează un tipar de comportament pe care îl atribuim grupului și, ca să închidem cercul, toți membrii grupului și-l apropriază și replică. De aceea e important ca, în afară de un set de reguli individuale, grupul ca întreg să se supună unui set de reguli care să reglementeze comportamentele din interiorul său.

    Necesitatea reglementării comportamentelor și conduitei într-un grup, fie el formal sau nu, nu e nouă și nici măcar specifică oamenilor, ci se regăsește și la animalele sociale. De exemplu, se știe că lupii duc bucăți de carne și membrilor haitei care nu au participat la vânătoare. Dacă un delfin este rănit sau bolnav, ceilalți înoată în jurul lui și îl ridică la suprafață ca să respire. Cimpanzeii împart hrana ca răspuns la un gest asemănător.[1]

    Se pare că aceste comportamente sunt dictate de nevoia de reciprocitate. Dacă un cimpanzeu îl curăță pe altul de paraziți, o face pentru că și el are nevoie de același tratament. Codurile din cadrul grupului stabilesc relația de reciprocitate, altfel, un cimpanzeu ar putea ajunge să-i curețe pe toți membrii grupului de paraziți fără ca lui să-i vină rândul vreodată.[2]

    Un strop de filosofie

    Nevoia de apartenență la un grup vine din nevoia de protecție, deci dai ca să primești. Cum spuneam, interacționăm pentru a ne satisface o nevoie. Bunăoară, nu aplici asupra membrilor grupului tratamente sau comportamente care le-ar dăuna, așa cum nu vrei să-ți dăuneze comportamentul unui egal. „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”, sau „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Dacă aceste coduri sunt încălcate, oamenii, ca și animalele din haită, au stabilit diverse pedepse care merg de la îndepărtarea din cadrul grupului până la moarte (sau iadul, după caz).

    De-a lungul timpului, oamenii au rafinat aceste reglementări și le-au adaptat nevoilor: individuale, de grup informal, de breaslă, la nivel statal etc. De norma interioară, de morală, s-a ocupat mai mereu religia. Încă dinainte să folosim scrisul, bătrânii transmiteau celor tineri, oral, legile tribului ( în seturi de 5, ușor de recapitulat pe degetele de la mâini – de aceea Moise a primit 10 porunci). Apoi le-au scris și le-au distribuit tuturor.

    Etica și morala sunt complementare, una fără alta nu pot exista. Dacă etica are rădăcini în valorile profunde, interioare ale omului, ea ține loc de morală acolo unde aceasta nu există.

    Filosofii și gânditorii lumii au întors această problemă pe toate părțile dintotdeauna. Dacă Protagora pleacă de la ideea că „omul este măsura tuturor lucrurilor”[3], atunci e firesc că toate codurile de etică și cele de legi au avut în vedere protecția omului. Din fericire, în ultimii ani, deși timid, apar unele care se ocupă de celelalte viețuitoare ale pământului și de însăși planeta noastră, cu scopul de a le proteja de om.

    Religiile, coduri de conduită, au fost primele și cele mai eficiente instrumente de reglementare în societate. Interesant este că, deși sunt diferențe legate de localizarea geografică sau istorică, există multe elemente comune pe care oamenii au considerat că trebuie să le respecte. Acestea se referă de obicei la protecția vieții, sănătății și proprietății. Cum în general în lume și pentru mare parte din istoria omenirii proprietatea o dețineau bărbații, legile au cam ocolit femeile și copiii.

    Socrate ne îndeamnă să filosofăm, pentru că „doar o viață cercetată merită trăită”.[4] Tot el ne oferă și soluția, „există o singură forță a binelui – cunoașterea, și o singură forță malefică – ignoranța”[5]. Așadar nevoia de educație, de cunoaștere și de înțelegere trebuie existe în fiecare om.

    Educație, conștiință și deontologie

    Orice domeniu profesional este reglementat și funcționează, pe lângă legile aferente fiecărui stat, pe baza codurilor de conduită profesională. În ultimii ani se simte o nevoie acută de reglementare a domeniilor care lucrează cu informația. Codurile de etică la care au aderat și pe care le-au respectat profesioniștii în cauză par a fi caduce, ba poate chiar naive. Organizațiile și asociațiile profesionale din care făceau parte jurnaliștii sau pr-iștii nu reușesc să exercite vreo influență asupra breslei, în parte și din cauza liberalizării acestor profesii.

    Pentru că informația este putere, avem nevoie azi mai mult decât oricând să înțelegem felul și scopul cu care aceasta este deținută și împărtășită. Domeniul este mult mai volatil decât altele (medicina sau aplicarea legii), care sunt conduse după reguli clare și ușor de urmărit. Mijloacele de diseminare a informației, canalele prin care ea circulă, sunt total liberalizate și aproape fără control.

    Trebuie așadar să cunoaștem trecutul, să învățăm din greșelile lui, pentru că doar așa putem înțelege posibilele consecințe ale manipulării cu rea credință, sau doar cu lipsă de pricepere a informației.

    Dacă în redacțiile ziarelor sau ale televiziunilor lucrau oameni pregătiți, ușor de identificat și de tras la răspundere (moral, etic și legal) pentru activitatea lor, noile tehnologii de comunicare ajung să fie un univers aproape paralel cu lumea reală. Televiziunea era o „fabrică” ce presupunea investiții serioase în echipamente, programe și oameni. Acum, o cameră, un om și o frecvență (sau un IP) sunt suficiente pentru a ajunge în sute de mii de gospodării.

    A devenit așadar din ce în ce mai greu pentru beneficiarul informației, care nu deține armele adecvate, să aleagă între cea care este valoroasă pentru el și cea care e dăunătoare. Granițele sunt atât de fine și greu de marcat, încât îți trebuie o pregătire temeinică, pe lângă un nivel de educație generală, înțelepciune și experiență de viață să alegi din bombardamentul de știri lucrurile menite să te informeze în mod corect. Și nici atunci nu poți fi sigur că ai reușit.

    Posibilitatea de exprimare a oricui își dorește, fără a fi nevoit să-și decline măcar propria identitate ca să primească evaluarea celor care-l urmăresc, face ca nimeni să nu–și asume răspunderea propriilor cuvinte. Chiar dacă nu vobesc în numele unei organizații în mod oficial, mulți „influenceri” sunt folosiți de acestea pentru construirea, menținerea sau repararea reputației organizației.

    Există bănuiala că s-au folosit tehnici de persuadare a publicului pentru adoptarea comportamentelor electorale. Pandemia ultimilor ani a scos la iveală alte subiecte fierbinți care au polarizat societățile. Încrederea în autoritatea medicilor, a oamenilor de știință, a guvernelor a fost serios zdruncinată și a trecut în favoarea contestatarilor, cu argumente mai mult sau mai puțin raționale.

    Este nevoie deci, acum, mai mult decât oricând, de o reglementare. P.T. Barnum ne-o arată pe Joice Heth, bătrâna expusă la toate târgurile (despre care pretindea că are 161 de ani), iar noi o privim cu gura căscată[6]. Cum poți stăpâni proliferarea atâtor absurdități fără să fii acuzat de cenzură și de restricționarea dreptului la exprimare?

    Poate că nu ar trebui să măturăm trecutul cu toate ale lui, ci să profităm (evoluționist) de faptul că atâtea secole înaintea noastră oamenii au testat mătrăguna ca să afle că e otrăvitoare. Platon spunea despre cuvintele false că „nu sunt doar rele, ele infectează sufletul cu răutate”[7], iar asta explică acțiunile oamenilor.

    Se vorbește din ce în ce mai puțin în societatea postmodernă despre morală. Scopul care scuză mijloacele pare a fi un crez de căpătâi pentru mulți, într-o societate în care fiecare încearcă să-și croiască drum mai mult gândindu-se la sine decât la alții.

    Autoritățile de stat au pierdut mult din capitalul de încredere și au creat impresia că oamenii nu se pot baza prea mult pe ele. Cetățenii de rând al multor țări europene și de pe continentul american (și nu numai) au bănuiala că zeița justiției nu e nici măcar chioară, darămite oarbă. Cum celebritatea durează 15 minute, cât ar putea să reziste oprobiul public pentru eșecul celor pe care îi plătim să fie corecți?

    Mândria pe care ți-o dă munca bine făcută, dorința de învăța în fiecare zi și de a te îngriji ca mâine să fii mai bun, competiția cu cei din breasla ta sunt idei care s-au dus pe apa sâmbetei. Singurul for ce face apel la conștiință, Biserica, și-a dat măsura neputinței și lipsei de implicare socială, ca instituție, așa că nu e de mirare că oamenii aleg să creadă pe oricine le spune ceea ce vor să audă.

    E greu de spus ce urmează acestei realități, însă neapărat trebuie să conțină o implicare socială și politică mai conștientă, mai susținută și mai educată decât vedem acum. Altfel, somnul rațiunii o să nască alți monștri.

    [1] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy

    [2] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy

    [3] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy/Socrates

    [4] https://www.britannica.com/topic/ethics-philosophy/Socrates

    [5] https://www.goodreads.com/author/quotes/275648.Socrates

    [6] https://en.wikipedia.org/wiki/Joice_Heth

    [7] Apud Platon, Valentin Vasile

    Dă clic pentru a accesa Etica_si_deontologie_RP_1.pdf

    Lasă un comentariu