Mihaela Lupu

Communication • Health • Society

Etichetă: dezvoltare-personala

  • “Why do you read so much?”

    “Why do you read so much?”

    „- De ce citești atât de mult?

    Tyrion se uită în sus, de unde venea vocea. Jon Snow stătea la câțiva metri, privindu-l curios. Închise cartea și spuse:[…]

    – Tu vezi un pitic. […]Am picioarele scurte și strâmbe și pășesc cu greutate.[…] Brațele sunt destul de puternice, dar prea scurte. N-o să fiu niciodată un spadasin. […] Dacă mă nășteam țăran, m-ar fi lăsat să mor sau mă vindeau la circ.[…] Da, vai! M-am născut Lannister of Casterly Rock. […] Trebuie să fac onoare Casei mele, nu crezi? Totuși, cum? […] Ei bine, s-ar putea ca picioarele să fie prea mici pentru corpul meu, dar capul e prea mare, deși îmi place să cred că destul de mare pentru mintea din el.[…]  Îmi privesc cu luciditate punctele tari și slăbiciunile. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia[…] și eu am mintea mea…, iar o minte are nevoie de cărți, așa cum o sabie are nevoie de piatră care s-o ascută. Tyrion bătu cu degetul în coperta de piele. „De-aia citesc atât de mult, Jon Snow.” (”Game of Thrones” – George R.R. Martin, Traducerea mea)

    Am auzit la radio o știre cum că în România se citește mai puțin de o carte/om într-un an. Cum subiectul se înscrie printre preocupările mele, am început să cercetez mai îndeaproape problema și m-am luat cu mâinile de cap. De fiecare dată când au loc examenele de Bac, mai ales cele de la română, ies în presă, spre amuzamentul nostru, tot felul de bâlbe și inepții pe care le scot tinerii absolvenți de liceu, dar nu știu cât de des ne punem problema în ce măsură suntem noi, părinții, responsabili pentru situația asta.

    E adevărat, noi le-am pus telefonul și tableta în mână, bucuroși că am căpătat două ore de liniște seara, când veneam de la muncă storși de putere. Dar tot noi le plătim meditațiile, tot noi am alergat cu ei în stânga și în dreapta către diverse activități extrașcolare și tot noi îi trimitem în cameră să citească.

    Dar am impresia că, de multe ori, ignorăm faptul că exemplul personal poate fi mai puternic decât orice îndemn. De acord, adolescenții vor face taman invers, la naiba, asta e datoria lor! Însă, după ce se vor așeza mai bine pe picioarele lor și vor începe să înțeleagă ce e cu ei pe lumea asta, ce fel de comportament vor replica?

    Aud că unii părinți impun un timp minim zilnic (sau un număr de pagini) de petrecut cu cartea în brațe (și cu mintea la telefon). Îl impun copiilor, nu lor. Ar fi interesant de știut câți dintre acești părinți, câți dintre noi toți alegem o carte în defavoarea unui film. Poate seara, poate duminica la cafea, poate, mă scuzați, în locul unde și regele merge singur, poate măcar pe plajă, când suntem în vacanță.

    Deși n-ar trebui să mai fie o surpriză, ne sperie rezultatele testelor PISA, care arată că numai 5% dintre elevi sunt capabili să înțeleagă un text mai lung, să înțeleagă concepte „abstracte sau contraintuitive sau să facă diferența între fapte și păreri”. Ce păcat că n-au și adulții astfel de teste! Nu cred că rezultatele lor ar fi mult mai bune decât ale copiilor.

    Studiile despre efectele cititului și despre efectele pe care le are cititul de plăcere asupra creierului sunt din ce în ce mai dese, iar interesul în lumea academică crește odată cu îngrijorarea cu privire la viitorul copiilor noștri. Ba, oamenii de știință au mers până într-acolo încât au studiat cum e percepută cartea tipărită, cea audio și cea publicată pe un suport electronic.

    Dar nu către studii vreau să vă îndrept atenția azi, ci către noi înșine, căci mi-am pus întrebarea dacă noi, părinții, mai citim azi cărți. Oare am putea căpăta obiceiul ăsta dacă n-am fost cititori pasionați în copilărie sau adolescență? Oare putem reveni la obiceiul ăsta cu aceeași bucurie, dacă l-am avut cândva? Cum ne ținem mintea ascuțită și gândirea critică? Cum încercăm să înțelegem lumea în care trăim?

    Rapoartele celor de la Data Reportal arată o creștere medie de 20% a utilizării youtube și social media. Creșterea nu s-a realizat doar cu ajutorul copiilor și adolescenților, 91,5% dintre români petrec timp liber în fața ecranelor. Zilnic. În medie 6 ore consum de internet, zilnic ( parte este în interes profesional, de acord).

    Da, se poate lansa o discuție întreagă despre scopul pentru care citim, despre faptul că o postare pe o rețea socială „se citește”, despre cum nu mai avem timp sau disponibilitate, despre nevoia de escapism/imersie/relaxare pe care o acoperă un film, despre cum a devenit cititul desuet, când Google și AI îți răspund la orice întrebare… (deși cum știi ce întrebări să pui, dacă nu citești ca să afli ce te-ar putea interesa?), despre cum viața „reală” trebuie trăită etc. Însă toate astea, cu altă ocazie.

    Invitația mea e către auto-analiză. Întrebați-vă sincer ce și când citiți, de ce nu (mai) citiți mai des, ce v-ar putea convinge s-o faceți și poate împărtășiți și cu mine. Tare îmi doresc să aflu citind comentariile voastre!


    Lasă un comentariu

  • De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    Mă întreba fii-miu deunăzi de ce trebuie să se poarte mai frumos cu o fată decât cu un băiat; de ce, dacă tot vrem egalitate, așteptăm tratament preferențial; de ce o femeie poate să sară cu pumnii și picioarele pe un bărbat, fără să fie la fel de blamată cum ar fi el dacă ar face-o.

    De ce, dacă o femeie plânge, își exprimă emoțiile, dacă un bărbat plânge, e considerat „fătălău”? De ce, dacă o femeie face avansuri unui bărbat, el ar trebui să se simtă flatat, iar, dacă le face el, e considerat un hărțuitor? De ce ziua de 8 Martie e considerată „Ziua femeii” și e sărbătorită cam pe tot globul, dar de ziua bărbatului nu știe nici dracu’?

    Nu trebuie. Nu așteptăm (vezi aici). Nu poate.

    Nu e fătălău. Aici contează măsura și contextul, pentru amândoi. La asta am răspuns într-un articol și nu, nu e 9 martie, nu toți bărbații sunt niște bețivi, ci 19 noiembrie.

    Azi vreau să scriu pentru băieți și pentru bărbați. Sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă fără voi. Vreme de mii de ani ați luat deciziile care ne privesc și pe noi. Voi ați făcut și ați scris istoria, voi ați făcut legile de stat și pe cele religioase, voi le-ați aplicat, voi ați făcut primele tratate de medicină și ați experimentat-o, voi ați cucerit mările și ați înfipt steagurile, voi ați pus și ați rupt lanțuri. Lumea, așa cum arată ea azi, e în cea mai mare parte creația voastră. Noi nu puteam face toate astea cu copiii de mână, de țâță, de fustă.

    Dar tot voi ne-ați făcut și nouă loc în lumea asta a voastră. Unii mai de milă, alții mai de silă, mai puțini din convingere. Mulți dintre voi sunt și acum detractori care nu înțeleg ce caută o femeie pe schele, pe pescadoare, la amvon. La naiba, ce caută în sala de operație, la masa de scris, în senate universitare, în politică sau în vârful corporațiilor? Unii caută pe toate părțile perfomanțele lor, poate găsesc o hibă. Dacă nu o au la muncă, sigur o au acasă. Nu e o mamă dedicată, sau, și mai rău, nu are copii. Își neglijează soțul sau, și mai rău, e o scorpie (urâtă, grasă etc) pe care un bărbat n-ar atinge-o. Fie e șleampătă și neîngrijită, o feministă păroasă și nespălată, fie, dacă e tânără, frumoasă și cochetă, și-o caută cu lumânarea. Femeile care nu ies în evidență sunt… ei bine, niște gospodine.

    Însă eu vreau să-i remarc și să-i felicit pe bărbații care au înțeles că e un loc sub soare pentru toată lumea.

    Pe cei care au înțeles că lumea nu e împărțită între bărbați și femei, ci e compusă din bărbați și femei. Care nu se simt intimidați dacă partenera aduce mai mulți bani acasă sau are mai mult succes, ci sunt mândri că ei îi stau alături și participă la drumul ei.

    Pe bărbații care vor tot ce e mai bun pentru fiicele lor: independență, alegeri libere, o viață împlinită prin ele însele. Pe bărbații (și femeile deopotrivă) care înțeleg că nu suntem în luptă, ci în parteneriat. Pe cei care plâng uneori. Pe cei care își recunosc slăbiciunile ca fiind omenești și care nu lasă frustrarea să dicteze acțiuni. Pe cei care au înțeles cât de mult rău fac prejudecățile pentru ambele sexe. Pe cei care sunt destul de puternici și încrezători încât să-și încurajeze partenerele să cucerească lumea, iar ei să le împărtășească bucuria.

    Pe cei care nu-și pedepsesc băieții că nu sunt destul de bărbați ci, dimpotrivă, găsesc natural și imperios necesar să-i îmbrățișeze și să le spună că-i iubesc. Pe cei care învață și care nu cred că bătaia și frica din copilărie i-a făcut mai puternici, ci, dimpotrivă. Pe cei care nu repetă aceleași metode de educație. Pe cei care înțeleg că lumea se schimbă și că nu era neapărat „mai bine pe vremea noastră”.

    Pe băieții care-și îmbrățișează mamele, surorile, bunicile, prietenele. Pe bunicii care-și învață nepoatele să pescuiască (să deseneze, să repare, să orice…).

    Pe bărbații care știu că „nu” înseamnă „nu”. Pe cei care ne fac loc în lumea lor, dar care ne dăruiesc flori. Pe cei care se trezesc noaptea la schimb cu mamele de câte ori e nevoie. Pe cei care spală vasele și toaleta, dar care cară și sacoșele mai grele. Pe cei care scot câinele la plimbare. Pe cei care merg la ședințele cu părinții. Pe cei care împart cu soțiile grupurile de watsapp de la școală (engleză, baschet, etc). Pe cei care știu în ce clasă e copilul și în ce sertar are ciorapii.

    Pe cei care văd în ridurile soțiilor nopțile nedormite, grijile familiei pentru prezent și viitor, alergătura de fiecare zi între casă și serviciu, poate și o ceartă la care ei puteau fi mai rezervați, sau mai atenți… Pe cei care văd în transformările corpului feminin oglinda vieții lor împreună. Pe cei care vor să piară primii nu ca să nu rămână neîngrijiți, ci pentru că nu concep viața fără ele. Fără dădăceala zilnică, expresie firească a grijii ce trebuie îndreptată către cineva. Fără of și vai (picioare, spate, alte încheieturi). Fără lacrimile de dorul copiilor și umflatul în pene de mândria nepoților.

    Aș vrea să le mulțumesc lor azi, dacă îmi permiteți..