„- De ce citești atât de mult?
Tyrion se uită în sus, de unde venea vocea. Jon Snow stătea la câțiva metri, privindu-l curios. Închise cartea și spuse:[…]
– Tu vezi un pitic. […]Am picioarele scurte și strâmbe și pășesc cu greutate.[…] Brațele sunt destul de puternice, dar prea scurte. N-o să fiu niciodată un spadasin. […] Dacă mă nășteam țăran, m-ar fi lăsat să mor sau mă vindeau la circ.[…] Da, vai! M-am născut Lannister of Casterly Rock. […] Trebuie să fac onoare Casei mele, nu crezi? Totuși, cum? […] Ei bine, s-ar putea ca picioarele să fie prea mici pentru corpul meu, dar capul e prea mare, deși îmi place să cred că destul de mare pentru mintea din el.[…] Îmi privesc cu luciditate punctele tari și slăbiciunile. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia[…] și eu am mintea mea…, iar o minte are nevoie de cărți, așa cum o sabie are nevoie de piatră care s-o ascută. Tyrion bătu cu degetul în coperta de piele. „De-aia citesc atât de mult, Jon Snow.” (”Game of Thrones” – George R.R. Martin, Traducerea mea)

Am auzit la radio o știre cum că în România se citește mai puțin de o carte/om într-un an. Cum subiectul se înscrie printre preocupările mele, am început să cercetez mai îndeaproape problema și m-am luat cu mâinile de cap. De fiecare dată când au loc examenele de Bac, mai ales cele de la română, ies în presă, spre amuzamentul nostru, tot felul de bâlbe și inepții pe care le scot tinerii absolvenți de liceu, dar nu știu cât de des ne punem problema în ce măsură suntem noi, părinții, responsabili pentru situația asta.
E adevărat, noi le-am pus telefonul și tableta în mână, bucuroși că am căpătat două ore de liniște seara, când veneam de la muncă storși de putere. Dar tot noi le plătim meditațiile, tot noi am alergat cu ei în stânga și în dreapta către diverse activități extrașcolare și tot noi îi trimitem în cameră să citească.
Dar am impresia că, de multe ori, ignorăm faptul că exemplul personal poate fi mai puternic decât orice îndemn. De acord, adolescenții vor face taman invers, la naiba, asta e datoria lor! Însă, după ce se vor așeza mai bine pe picioarele lor și vor începe să înțeleagă ce e cu ei pe lumea asta, ce fel de comportament vor replica?
Aud că unii părinți impun un timp minim zilnic (sau un număr de pagini) de petrecut cu cartea în brațe (și cu mintea la telefon). Îl impun copiilor, nu lor. Ar fi interesant de știut câți dintre acești părinți, câți dintre noi toți alegem o carte în defavoarea unui film. Poate seara, poate duminica la cafea, poate, mă scuzați, în locul unde și regele merge singur, poate măcar pe plajă, când suntem în vacanță.
Deși n-ar trebui să mai fie o surpriză, ne sperie rezultatele testelor PISA, care arată că numai 5% dintre elevi sunt capabili să înțeleagă un text mai lung, să înțeleagă concepte „abstracte sau contraintuitive sau să facă diferența între fapte și păreri”. Ce păcat că n-au și adulții astfel de teste! Nu cred că rezultatele lor ar fi mult mai bune decât ale copiilor.
Studiile despre efectele cititului și despre efectele pe care le are cititul de plăcere asupra creierului sunt din ce în ce mai dese, iar interesul în lumea academică crește odată cu îngrijorarea cu privire la viitorul copiilor noștri. Ba, oamenii de știință au mers până într-acolo încât au studiat cum e percepută cartea tipărită, cea audio și cea publicată pe un suport electronic.
Dar nu către studii vreau să vă îndrept atenția azi, ci către noi înșine, căci mi-am pus întrebarea dacă noi, părinții, mai citim azi cărți. Oare am putea căpăta obiceiul ăsta dacă n-am fost cititori pasionați în copilărie sau adolescență? Oare putem reveni la obiceiul ăsta cu aceeași bucurie, dacă l-am avut cândva? Cum ne ținem mintea ascuțită și gândirea critică? Cum încercăm să înțelegem lumea în care trăim?
Rapoartele celor de la Data Reportal arată o creștere medie de 20% a utilizării youtube și social media. Creșterea nu s-a realizat doar cu ajutorul copiilor și adolescenților, 91,5% dintre români petrec timp liber în fața ecranelor. Zilnic. În medie 6 ore consum de internet, zilnic ( parte este în interes profesional, de acord).

Da, se poate lansa o discuție întreagă despre scopul pentru care citim, despre faptul că o postare pe o rețea socială „se citește”, despre cum nu mai avem timp sau disponibilitate, despre nevoia de escapism/imersie/relaxare pe care o acoperă un film, despre cum a devenit cititul desuet, când Google și AI îți răspund la orice întrebare… (deși cum știi ce întrebări să pui, dacă nu citești ca să afli ce te-ar putea interesa?), despre cum viața „reală” trebuie trăită etc. Însă toate astea, cu altă ocazie.
Invitația mea e către auto-analiză. Întrebați-vă sincer ce și când citiți, de ce nu (mai) citiți mai des, ce v-ar putea convinge s-o faceți și poate împărtășiți și cu mine. Tare îmi doresc să aflu citind comentariile voastre!


Lasă un comentariu