Etichetă: supunere

Grecia

Am văzut în articolul anterior cum decade femeia de pe altarul de „zeiță” a fecundității, atunci când acest mister dispare. Rolul ei este tot acela de a da naștere urmașilor, însă poziția sa în societate se schimbă.

Nici în lumea grecilor antici (aceiași care au creat-o pe Pallas Atena, zeița înțelepciunii) femeia nu-și depășea rolul de soție, sclavă sau prostituată. Dacă nu mai are tată sau soț (ori acesta nu are moștenitori), statul devine tutorele femeii considrată mereu minoră – el decide asupra bunurilor ei sau asupra ei ca persoană.

Cu excepția unora dintre prostituate, aflate la marginea societății (dar care erau educate, inteligente, tratate ca egale de către bărbați) și cu excepția femeilor Spartei (care își îndeplineau rolul maternității așa cum îndeplineau bărbații rolul militar), femeile Greciei erau  limitate la rolul de soție și de gospodină.

Prin urmare, după spusele lui Menandru și Aristofan, acestea au făcut uz de singura armă pe care le era permis s-o folosească, anume limba lor ascuțită. În Economicul, „femeii nu i se cere decât să fie o stăpână a casei grijulie, prudentă, cumpătată, harnică precum o albină, o intendentă-model.”[1]

Roma

În perioada Imperiului Roman, femeia cunoaște o poziție mult mai respectată decât în Grecia. Este „domina”, stăpâna casei, nu sclava ei, poate ieși pe stradă, poate participa la banchete, este considerată aproape egala bărbatului. Rolul ei se limitează tot la educația copiilor și supravegherea gospodăriei, dar are drept asupra propriei dote sau drept de tutelă în caz de divorț.

Chiar dacă în perioada de sfârșit a Republicii femeia romană cunoaște o emancipare fără precedent, chiar dacă i se recunosc mai multe drepturi decât oricând, ea nu știe ce să facă cu ele, pentru că i se interzice acțiunea în mod concret.  Mai mult decât atât, femeile își pierd reperele, nu știu cum să se raporteze la noua situație și „rivalizează cu bărbații mai ales prin gustul pentru divertisment și prin vicii; însă nu sunt suficient de educate pentru a viza scopuri mai înalte.” [2] Nefiind educată, neavând independență financiară „ea e liberă, dar în zadar”[3].

Invazia Romei de către triburile germanice aduce și obiceiuri patriarhale, căci forța brută era necesară pentru perpetuarea clanului. Asigurarea urmașilor era o prioritate, iar femeia trebuia să rămână aproape de grup. Pentru asta, aproape orice membru masculin avea drepturi asupra femeilor din familie.

Evul Mediu nu aduce emanciparea, valoarea femeii e dată tot de fertilitate. Ea este în continuare proprietatea tatălui, soțului, fratelui, „femeia nu are niciun drept ca persoană”.[4]

În sec al XI-lea , odată cu creșterea în importanță a statului, proprietatea și deciziile ce țin de viața femeii văduve revin regelui, însă prin intermediul unui tutore (în Franța, dar și în alte zone de pe teritoriul european). Chiar dacă femeia poate fi moștenitoarea averii tatălui, pentru că nu-și poate apăra singură domeniul, are nevoie de un tutore bărbat. Astfel, ea devine doar un „instrument prin care se transmite domeniul, nu deținătoarea lui”[5] și este în continuare proprietatea suzeranului. În perioada disputelor feudale, a cuceririi de noi proprietăți, puterea se află în mâna luptătorilor bărbați. Rolul ei rămâne așadar același, de a asigura urmași de sex masculin, de preferat, și de a supraveghea gospodăria.

Secolul al XIII-lea aduce o schimbare de abordare, prin faptul că Biserica începe să slăvească rolul fecioarei Maria ca mamă a Domnului, iar femeia capătă mai mult respect. Poate chiar nașterea, cu toate chinurile și riscurile pe care le presupunea, le face pe femei să creadă într-o forță superioară care le ajută să treacă peste încercări. Poate și atitudinea care le e impusă, aceea de  fi supuse și caste, le face pe acestea să participe fervent la slujbele religioase, pentru că așa găsesc alinare pentru soarta ce le e decisă.

Să nu uităm că, în Evul Mediu, dar și mai târziu, cel puțin în Europa creștină, mentalitatea făcea ca adulterul unui bărbat să fie iertat cu ușurință. Nu e oare o mișcare inteligentă să le dedici și femeilor o serie de personaje sfinte cărora să li se roage? Cine înțelege mai bine decât Maica Domnului frământările și suferințele unei femei? Noua religie monoteistă trebuie să se adreseze fiecăruia, pentru diversele nevoi. Astfel, înlocuiește multele zeități de dinainte cu sfinte care ajută în diverse spețe – pentru măritiș, pentru protecția de boală, pentru fertilitate. Enoriașele sunt atrase către biserică și devin astfel cele mai aprige apărătoare ale moralei creștine.

Mă refer în special la Europa pentru că din ea facem și noi parte, cu istoria ei ne identificăm. Condiția femeii se referă la această zonă, chiar dacă între zonele ce mai târziu au constituit România și restul continentului erau diferențe, împreună sunt diferite de dezvoltarea Imperiului Bizantin sau a Califatelor.

Spre sfârșitul epocii feudale, noile reglementări cer ca feudele să aibă doar o contribuție bănească, nu și una armată, așa că domeniile pot fi acum conduse și de femeile moștenitoare. Femeia capătă putere, își guvernează singură proprietatea și, având dreptul să dețină avere, are același drepturi ca un bărbat. Cu condiția să nu fie căsătorită. Femeia este liberă până se mărită, sau după ce rămâne văduvă. Cea căsătorită este în continuare aservită maternității și soțului.

Supușii nobililor erau egali în sărăcia lor. În gospodăria șerbilor amândoi au un cuvânt de spus. Cei în putere muncesc pe domeniul stăpânului, fetele mai măricele slujesc la curte sau îngrijesc de copiii mai mici sau de cei bătrâni și bolnavi. Femeia, revenită de la câmp, continuă să muncească în bătătură. În sec al XVI-lea, fiica se află sub tutela tatălui, apoi trece sub cea a soțului. Orice bun pe care în deține îi revine lui (el sau contravaloarea lui).

Creștinismul impune monogamia, ceea ce dă avânt unei ocupații vechi de când lumea: prostituția. În Evul Mediu târziu, dacă femeia nu era măritată (castă, cinstită și supusă), călugăriță sau servitoare (la stăpân, sau în familie) risca să ajungă prostituată. Creștinismul își impune credința și îi pedepsește pe cei ce nu se supun.

Prostituatele erau singurele femei care puteau decide pentru ele însele și puteau dispune de banii câștigați. Nu era o poziție ideală social, erau mereu bolnave, trăiau la marginea societății, în ghetouri, obligate să poarte semne distinctive și să nu se îndepărteze prea mult de strada pe care locuiau. Dar prostituatele de lux aveau o viață mai liberă decât femeile căsătorite.

În orice poziție s-ar fi aflat, din perspectiva liberei alegeri, variantele erau limitate, iar femeia nu avea în mod concret libertatea de a acționa. Dacă era prostituată, era o proscrisă, ne-frecventabilă, dacă provenea dintr-o familie de țărani sau de muncitori, era condamnată la muncă grea toată viața, plătită și neplătită, iar dacă făcea parte din clasa privilegiată, era o pasăre într-o colivie.

Renașterea reprezintă un salt enorm și pentru emanciparea femeii. Curtezanele sunt educate, culte, patroane ale artelor, admirate și invidiate de femei, iubite și respectate de bărbați. Statutul social și financiar de care se bucură permite și abateri de la normele morale creștine – nu doar curtezanele au cunoscut emanciparea, ci și femeile micii și marii nobilimi.

Dezvoltarea economică a unor țări modernizează mentalitatea, la curtea regelui Franței ele sunt patroane ale artelor, iar asta le „redă femeilor prestigiul”[6] în toată Europa. Așa a început să se simtă prezența lor la curțile regale ale Europei și, chiar dacă doar în mod excepțional ajungeau să conducă un regat, li se recunoștea puterea de a influența regii, de a crea alianțe. Își fac loc într-o lume a bărbaților. Sunt muziciene, poete, sunt interesate de știință și de politică.

Mme du Barry sau Mme de Pompadour au un cuvânt de spus în domnia lui Ludovic al XV-lea, Ninon de Lenclos, celebra curtezană, și-a permis comportamente de neimaginat pt acele vremuri. Prin faptul că își folosesc inteligența, ele încep să revendice o poziție în societate pe care va dura mult timp s-o cucerească. Cu toate acestea, prea puține meserii erau accesibile femeilor – erau cusătorese, spălătorese, guvernante. Femeile sunt adorate, pictate, cântate, dar nu sunt considerate egale.

Cât despre cele din nobilime sau din clasele privilegiate, chiar și în domeniul artelor prezența lor era privită în cel mai bun caz cu scepticism, dacă le era permisă din capul locului. Totuși, ele sunt în continuare sortite rolului de mame și gospodine, oamenii culți ai vremii le pun la locul lor prin vocea lui Balzac: „femeia măritată e o sclavă pe care trebuie să știi s-o pui pe tron.”[7]

Vom vedea în articolul următor cum dezvoltarea economică a unor țări a făcut loc femeilor în societate și cum ajung ele să-și facă loc și pe piața muncii. Astfel, vocea lor începe să fie auzită.

---

[1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul 1 ,  București, Editura Humanitas, 2022, p.  140

[2] Ibidem, p. 147

[3] https://www.teologie.net/data/pdf/PP-slujba-cununie.pdf (accesat 31.08.2022, ora 14:25)

[4] Simone de Beauvoir, op. cit. p. 152

[5] Ibidem, p.  153

[6] Ibidem, p. 155

[7] Ibidem, p. 183