Disclaimer: Spectacolul nu e recomandat superficialilor, auto-suficienților și prea-încrezătorilor în sine. Și nici celor care nu vor să-și zgândăre rănile sau să trezească monștrii pitulați prin diverse colțuri. Dar, la naiba, e obligatoriu!
Dacă vrei să râzi, nu e locul potrivit, mergi la o comedie. Dacă îți trebuie o provocare, dacă, din cine știe ce motiv vrei să-ți scarpini bubele până îți dă sângele, ai nimerit unde trebuie. Eu te avertizez, n-o să fie amuzant.
O să fie tulburător. Îți bagă în cap idei. Cum zicea bunica: „Nu știi unde te duce viața. Acu` te ridică, acu` te coboară.” Știi tu, atunci când dădea exemplul propriei smerenii nu bătând mătănii la biserică, ci deschizând poarta oricărui amărât pe care îl omenea cu ceva.
Nu-i așa că te-ai obișnuit să iei totul de-a gata, ca și cum ți s-ar cuveni? Nu că te gândești în primul rând la tine, la câte meriți tu, doar pentru că te-ai născut pe acest pământ? Nu că te aștepți ca empatia să funcționeze doar către tine?
Ei, spectacolul ăsta te așează puțin la locul tău. Zice: „treci în bancă și ia notițe!” Zice că viața îți rezervă fel de fel de surprize și că s-ar putea să nu fii pregătit pentru toate. Că, dacă nu te-ai pune mereu în centrul universului, s-ar putea să vezi mai bine dincolo de orizontul tău. Și că tu ești cel care hotărăște cum le ia în piept pe toate câte se abat asupra lui.
Mai e ceva. Când treci în mașina ta caldă și curată pe lângă oamenii străzii, când îți ferești privirea de zdrențăroșii de la semafor, bătuți de ploaie și de vânt, fii recunoscător pentru norocul tău. A jucat un rol important. Nu-i mai judeca pe cei ce n-au reușit, nu-i mai acuza de lene, de lipsă de voință și ambiție pe toți. Fiecare are trecutul lui și poartă în spinare povara propriei condiții.
Nu vreau să dezvălui mai multe din povestea care stă la baza spectacolului, scrisă de Margaret Mazzantini, în traducerea și regia lui Toma Dănilă. Nici despre personaj, singurul. O să-l descoperi tu.
Dar trebuie să zic ceva despre actor. Când un om vine în fața ta, el, singur, fără alte artificii și te face să plângi, înseamnă că te-a transpus în poveste. Îți vine să urci pe scenă și să-l strângi în brațe, să-i alini durerea.
Ioan Andrei Ionescu m-a convins că-l doare. Aproape uitasem că e un actor. Iar, la sfârșit, nici nu-mi venea să-l aplaud. Simțeam că e indecent. Știu că e multă muncă și că e muncă de echipă. Știu că e exercițiu, dar zău că nu înțeleg cum poți să lași pe scenă emoția aia și apoi să revii la viața ta! Îmi imaginez că te costă ceva. Oricum, îi mulțumesc că m-a zgândărit și că m-a făcut să simt.
Poate că te-am speriat, dar hai să-ți spun și partea bună. Pe lângă faptul că te pune să te gândești la lucruri pe care le eviți. Nu e ca și cum ele nu ar exista, dacă te întorci cu spatele. Dar te simți recunoscător pentru viața ta. Îi iubești altfel pe cei din jurul tău și pe bune că asta te face mai fericit.
Spectacolul se joacă simte la Teatrul Național, vezi aici programul și biletele.
Mihaela Lupu 