Mihaela Lupu

Communication • Health • Society

Etichetă: emancipare

  • De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    De 8 Martie, un gând pentru bărbați

    Mă întreba fii-miu deunăzi de ce trebuie să se poarte mai frumos cu o fată decât cu un băiat; de ce, dacă tot vrem egalitate, așteptăm tratament preferențial; de ce o femeie poate să sară cu pumnii și picioarele pe un bărbat, fără să fie la fel de blamată cum ar fi el dacă ar face-o.

    De ce, dacă o femeie plânge, își exprimă emoțiile, dacă un bărbat plânge, e considerat „fătălău”? De ce, dacă o femeie face avansuri unui bărbat, el ar trebui să se simtă flatat, iar, dacă le face el, e considerat un hărțuitor? De ce ziua de 8 Martie e considerată „Ziua femeii” și e sărbătorită cam pe tot globul, dar de ziua bărbatului nu știe nici dracu’?

    Nu trebuie. Nu așteptăm (vezi aici). Nu poate.

    Nu e fătălău. Aici contează măsura și contextul, pentru amândoi. La asta am răspuns într-un articol și nu, nu e 9 martie, nu toți bărbații sunt niște bețivi, ci 19 noiembrie.

    Azi vreau să scriu pentru băieți și pentru bărbați. Sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă fără voi. Vreme de mii de ani ați luat deciziile care ne privesc și pe noi. Voi ați făcut și ați scris istoria, voi ați făcut legile de stat și pe cele religioase, voi le-ați aplicat, voi ați făcut primele tratate de medicină și ați experimentat-o, voi ați cucerit mările și ați înfipt steagurile, voi ați pus și ați rupt lanțuri. Lumea, așa cum arată ea azi, e în cea mai mare parte creația voastră. Noi nu puteam face toate astea cu copiii de mână, de țâță, de fustă.

    Dar tot voi ne-ați făcut și nouă loc în lumea asta a voastră. Unii mai de milă, alții mai de silă, mai puțini din convingere. Mulți dintre voi sunt și acum detractori care nu înțeleg ce caută o femeie pe schele, pe pescadoare, la amvon. La naiba, ce caută în sala de operație, la masa de scris, în senate universitare, în politică sau în vârful corporațiilor? Unii caută pe toate părțile perfomanțele lor, poate găsesc o hibă. Dacă nu o au la muncă, sigur o au acasă. Nu e o mamă dedicată, sau, și mai rău, nu are copii. Își neglijează soțul sau, și mai rău, e o scorpie (urâtă, grasă etc) pe care un bărbat n-ar atinge-o. Fie e șleampătă și neîngrijită, o feministă păroasă și nespălată, fie, dacă e tânără, frumoasă și cochetă, și-o caută cu lumânarea. Femeile care nu ies în evidență sunt… ei bine, niște gospodine.

    Însă eu vreau să-i remarc și să-i felicit pe bărbații care au înțeles că e un loc sub soare pentru toată lumea.

    Pe cei care au înțeles că lumea nu e împărțită între bărbați și femei, ci e compusă din bărbați și femei. Care nu se simt intimidați dacă partenera aduce mai mulți bani acasă sau are mai mult succes, ci sunt mândri că ei îi stau alături și participă la drumul ei.

    Pe bărbații care vor tot ce e mai bun pentru fiicele lor: independență, alegeri libere, o viață împlinită prin ele însele. Pe bărbații (și femeile deopotrivă) care înțeleg că nu suntem în luptă, ci în parteneriat. Pe cei care plâng uneori. Pe cei care își recunosc slăbiciunile ca fiind omenești și care nu lasă frustrarea să dicteze acțiuni. Pe cei care au înțeles cât de mult rău fac prejudecățile pentru ambele sexe. Pe cei care sunt destul de puternici și încrezători încât să-și încurajeze partenerele să cucerească lumea, iar ei să le împărtășească bucuria.

    Pe cei care nu-și pedepsesc băieții că nu sunt destul de bărbați ci, dimpotrivă, găsesc natural și imperios necesar să-i îmbrățișeze și să le spună că-i iubesc. Pe cei care învață și care nu cred că bătaia și frica din copilărie i-a făcut mai puternici, ci, dimpotrivă. Pe cei care nu repetă aceleași metode de educație. Pe cei care înțeleg că lumea se schimbă și că nu era neapărat „mai bine pe vremea noastră”.

    Pe băieții care-și îmbrățișează mamele, surorile, bunicile, prietenele. Pe bunicii care-și învață nepoatele să pescuiască (să deseneze, să repare, să orice…).

    Pe bărbații care știu că „nu” înseamnă „nu”. Pe cei care ne fac loc în lumea lor, dar care ne dăruiesc flori. Pe cei care se trezesc noaptea la schimb cu mamele de câte ori e nevoie. Pe cei care spală vasele și toaleta, dar care cară și sacoșele mai grele. Pe cei care scot câinele la plimbare. Pe cei care merg la ședințele cu părinții. Pe cei care împart cu soțiile grupurile de watsapp de la școală (engleză, baschet, etc). Pe cei care știu în ce clasă e copilul și în ce sertar are ciorapii.

    Pe cei care văd în ridurile soțiilor nopțile nedormite, grijile familiei pentru prezent și viitor, alergătura de fiecare zi între casă și serviciu, poate și o ceartă la care ei puteau fi mai rezervați, sau mai atenți… Pe cei care văd în transformările corpului feminin oglinda vieții lor împreună. Pe cei care vor să piară primii nu ca să nu rămână neîngrijiți, ci pentru că nu concep viața fără ele. Fără dădăceala zilnică, expresie firească a grijii ce trebuie îndreptată către cineva. Fără of și vai (picioare, spate, alte încheieturi). Fără lacrimile de dorul copiilor și umflatul în pene de mândria nepoților.

    Aș vrea să le mulțumesc lor azi, dacă îmi permiteți..

  • Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Avem o șansă – ce facem cu ea?

    Mișcările feministe și reprezentatele sale (mai ales cele radicale) au reușit să ridice sprâncene, să creeze rumoare și dezaprobare, ba chiar au inspirat mișcări de opoziție. Masculinismul, mișcare socială apărută în anii ΄80, cere restaurarea vechii orânduieli prin apelul său la protecția virilității.

    Tații divorțați, părăsiți și bărbații care experimentează o criză de identitate fac lobby pentru acordarea unor drepturi ce ar trebui să le restabilească puterea. Ei se confruntă cu realitatea de care se temea Cato[1] în fața acordării unor drepturi femeilor, aceea că ele vor sfârși prin a-i conduce.

    Așa cum femeilor le-a luat mii de ani să-și caute vocea, s-o exprime, să-și ocupe locul în societate, așa bărbaților le trebuie un timp pentru a lămuri confuzia propriei identități. Unii bărbați sunt feminiști, umaniști în esență, în timp ce alții au nevoie ca propria virilitate să le fie legiferată. E o paradigmă nouă, pe care nu toți și-au însușit-o, de aceea își cer poziția înapoi, într-o încercare sterilă de cultivare a „masculinității proeminente”.[2]

    Pentru ca să-și găsească locul în aceeași societate în care și-au făcut loc și femeile, Goldberg (1986)[3] le recomanda bărbaților „să se raporteze la libertatea feminină de pe poziții egale, și nu de servitori vinovați sau inamici ostili.”[4] Aici se află cheia întregii probleme. Femeile nu vor să ia locul bărbaților, nu vor să-i priveze de nimic, vor doar o șansă pentru împlinirea propriului potențial, dacă se poate fără să se lupte cu toată lumea din jur. Dacă au parte și de puțin ajutor, cu atât mai bine!

    Salarizarea inegală în multe țări civilizate, încă slaba reprezentare a femeilor în politică sau în funcții înalte de conducere sugerează că, dintr-un motiv sau altul, pentru femei este încă dificil să acceadă în poziții importante.

    Fie nu sunt suficient de ambițioase și determinate să încerce, fie prezența lor acasă le împiedică să dedice mai mult timp propriilor cariere. Iar dintre cele care au reușit, câte se pot lăuda și cu o viață de familie? Maternitatea rămâne rolul și împlinirea lor, dar când nu vor mai fi nevoite să aleagă or una, ori alta?

    Ascensiunea la locul de muncă presupune ore suplimentare, cine de afaceri sau delegații. În mod tradițional, mama este cea care va renunța la carieră pentru a se dedica familiei, fie mulțumindu-se cu o poziție inferioară, fie părăsind locul de muncă, când concilierea devine imposibilă.

    Poate că în România pare a fi o non-problemă, doar nimeni nu împiedică o femeie să aleagă ce carieră își dorește, dar când privești mai atent observi că suntem încă tributari prejudecăților și unor cutume ce par înțepenite într-un trecut îndepărtat. E și mai trist că (încă) multe femei perpetuează starea de fapt.

    E normal ca femeia să lucreze și să aducă un ban în casă, e bine și să meargă la școală dacă asta o ajută să câștige mai mult, dar de curățenie, ședințe cu părinții, gătit sau supravegherea și îngrijirea copiilor n-o să se ocupe bărbatul! Chiar în familiile în care cei doi părinți împart sarcinile în mod cât mai egal și corect, cât de confortabil se simte bărbatul care câștigă mai puțin decât soția, sau are o poziție inferioară în ierarhia din viața profesională?

    Iar dacă nu-i impune el rolul, e greu să nu simtă presiunea exercitată de rețeaua compusă din socrii, părinții și prietenii neobosiți să-i judece alegerile. Care îl compătimesc pe amărât că femeia lui n-are grijă de el, sau că a ajuns în situația de a pregăti el cina copiilor. Și dacă toate astea nu sunt destul de puternice, are ea grijă să-i țină dependenți de prezența și muncile pe care le depune în familie, palidă justificare a rolului său indispensabil și tristă manieră de trascendență.

    Noile recomandări ale Uniunii Europene cu privire la „cotele”[5] de reprezentare a femeilor în organizațiile mari vor stârni iarăși furia detractorilor, însă  după o vreme ar trebui să devină norma. Sistemul de valori trebuie adaptat noilor provocări. Ferocitatea capitalismului și piețelor concurențiale s-a potrivit caracteristicilor masculine, poate că lumea are acum nevoie de abilități feminine.[6] Exemplul post-război al țărilor africane arată că se poate.[7]

    E paradoxal că, încercând să asiguri egalitate pentru toți, îi vei nedreptăți pe cei ce se pot ridica deasupra celorlalți, iar asta naște o altă problemă socială. Bărbatul alb, de vârstă medie, care nu a asuprit sclavi și, poate, le-a tratat corect pe femeile din viața lui, se plânge că se simte discriminat la locul de muncă, pentru că nu face parte din vreo minoritate sau grup favorizat. Cu toate acestea, sociologii sunt de acord că schimbările trebuie impuse, ca să se petreacă mai repede.[8]

    Și să dea naiba dacă femeile nu vor reuși să profite de șansa asta! Aflate în cel mai bun moment istoric, fiecare ar trebui să fim ambasadoarele feminismului – cel care ne asigură controlul propriului destin. Când vezi atâtea tinere preocupate mai degrabă să se încadreze într-un tipar de frumusețe ca să-și asigure un „provider”, decât să susțină revoluția culturală, realizezi că mai e mult până departe. Sau împlinirea prin maternitate ne controlează mai profund decât credeam.


    [1] https://libquotes.com/cato-the-elder/quote/lby5a3f

    [2] Petru Iluț, Psihologie socială și sociopsihologie, București, Editura Polirom Collegium, 2009, p 311

    [3] Ibidem, p. 312

    [4] Ibidem

    [5] https://eige.europa.eu/publications-resources/thesaurus/terms/1304?language_content_entity=en accesat 22.06.2023, ora 15:59

    [6] Cristina Bogdan, curs „Studii de gen”, „Opoziția și complementaritatea sexelor. Schimbări asumate de gen

    [7] https://www.washingtonpost.com/news/monkey-cage/wp/2016/07/15/womens-rights-in-africa-grow-stronger-after-conflicts-heres-why/ accesat 22.06.2023, ora 16:04

    [8] https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2017.00397/full accesat 22.06.2023, ora 16:12

  • 6. Femeia în comunism

    6. Femeia în comunism

    Am văzut în articolul anterior cât de important a fost rolul ideologiei marxiste în societățile capitaliste din secolele 19 și 20. Partidele comuniste, socialiste și muncitorești, care prinseseră avânt inclusiv în SUA, au produs mișcări soldate cu reglementarea pieței muncii.

    Pentru că militau pentru drepturile proletariatului, compus din bărbați și femei deopotrivă, activiștii comuniști au reușit să revendice dreptul de vot pentru toată lumea, indiferent de educație, venit sau gen. Au reglementat programul de lucru și, cel puțin în România de după al doilea război mondial, au asigurat accesul tuturor la educație. Nu intru în problematica și politica Partidului Socialist (apoi Comunist) din România, vreau să mă refer doar la condiția femeii din acele vremuri.

    Ca ideologie, comunismul ne-a propus și chiar impus să-i privim pe femeie și pe bărbat ca pe doi muncitori egali ce participă împreună la construcția societății. Imaginea era idealizată, dar ascunde realități care nu au reușit să subscrie. Comunismul aplicat în România post-belică a încercat să schimbe condiția femeii, însă  nu a reușit s-o facă întru totul spre emanciparea sa.

    „Tovarășa” și-a strâns părul sub basma și a plecat să muncească la catedră, la războiul de țesut, dar și în fabrică, pe excavator sau pe schelă. Comunismul a abolit diferențele sexuale. Propaganda ne-a prezentat femei înfăptuind lucruri rezervate până atunci doar bărbaților.

    Statul comunist, la fel ca cel spartan și ca cel nazist, a preluat o mare parte din răspunderi. A pus la dispoziția muncitorilor o locuință cu apă curentă, un loc de muncă și a asigurat accesul gratuit la creșe, grădinițe și școli. Externalizarea serviciilor de creștere și educare a copiilor trebuia să-i ofere femeii timpul necesar pentru propria realizare profesională.

    Nimeni nu s-a mai preocupat de ce se întâmplă după ce oamenii închid ușa odată ajunși acasă. Educația copiilor, supravegherea temelor, participarea la ședințele cu părinții, îmbrăcatul întregii familii (cârpitul, cusutul, tricotatul) au rămas tot pe agenda femeilor.

    Spălatul geamurilor, podelelor, covoarelor, băii sau al aragazului, dereticatul și curățatul întregii case se desfășurau cu precizie de ceasornic, zi de zi, săptămână de săptămână și la marile sărbători, așa cum se întâmplase de multe generații.

    Tehnologia a venit în ajutorul femeii (și-a putut permite o mașină de spălat, un aspirator, o mașină de gătit cu gaz), dar a și alienat-o. Ușurința cu care se defășoară acum munca din casă face ca pretențiile cu privire la standardul de curățenie să crească. Urbanizarea comunismului industrializat românesc a închis femeia în micul aparatament de la bloc, în minuscula bucătărie.

    Ultimii ani ai regimului lui Nicolae Ceaușescu rămân în amintirea celor ce i-au trăit ca unii de penurie. Locuințelor puse la dispoziția muncitorilor le lipseau apa caldă și căldura, iar electricitatea funcționa după program.

    La țară, de unde proveneau majoritatea noilor orășence, spălatul rufelor se făcea la râu, împreună cu celelalte femei, iar cuptorul de pâine din sat era folosit de întrega comunitate. Aceste activități, ca și claca, erau ocazii de socializare, de informare, de transmitere a tradițiilor. Treburile din cadrul gospodăriei se desfășurau cu ajutorul celorlalte femei. Nașterea, moartea, se petreceau asistate de membrii familiei.

    Acum, țăranca a plecat să muncească la C.A.P., să sape pământul și să îngrijească vitele care îi aparținuseră până de curând. Bunica îmi povestea că în tinerețea ei de dinainte de al doilea război, în perioada secerișului (sau a altor munci agricole), răsuna drumul de chiotele și cântecele celor plecați cu căruțele la muncă. Îmi povestea cum băteau smântâna ca să iasă untul gras și galben, atât de diferit de cel alb și greu de procurat din perioada comunistă. Îmi povestea și de mesele puse pentru lucrători, de unde nu lipseau puii fripți, brânza, berbecii la proțap. O ascultam cam sceptică, era o poveste greu de crezut pentru un copil aflat în vacanță într-un orășel din Bărăgan unde găseai atât de greu orice nu reușeai să crești sau să cultivi în grădină.

    În loc să frământe pîinea cântând, așa cum făcea bunica, să ațâțe focul ca să pregătească masa familiei, ritual plin de dragoste și de sens, „tovărașa” se străduia să gătească la plăpânda flacără a aragazului. Cu ingrediente insuficiente, căpătate cu greu, după multe lupte din coate cu alte gospodine, după cozi interminabile la „alimentarele” din cartier, la care participau toți membrii familiei. Îmi amintesc discuțiile dintre adulți despre cum era cartoful „un colac de salvare” și schimbul de rețete între gospodine – prăjiturile se făceau fără unt, lapte, uneori fără ouă. Asta da „cucina povera”!

    Era și coada un prilej de socializare și acolo se spuneau multe bancuri, dar sunt sigură că oricine s-ar fi lipsit de asta. Marfa se vindea direct din mașinile de aprovizionare, în spatele magazinelor, nu mai ajungea pe rafturi. În tot acest timp, propaganda ne prezenta, în cele două ore de program tv, prosperitatea societății comuniste și „marile sale realizări”.

    Femeia era plătită egal cu bărbații și putea presta aproape aceleași munci, lucru pe care l-am moștenit în societatea de azi, când ne putem mândri că avem a doua cea mai mică diferență de salarizare pe criterii de gen din Europa. Dar ea nu putea decide dacă și câți copii să aibă, chiar dacă resursele familiei erau limitate, dacă știința i-a pus la dispoziție mijloace contraceptive sau dacă planurile ei de viitor nu includeau copii.

    Femeia româncă din perioada comunistă și-a pus viața în mâinile unor amatori, vraci și „vrăjitoare” ce performau avorturi ilegale, fatale și, de cele mai mai multe ori, fără anestezie. Inutil de spus că educația sexuală era inexistentă și că forțele de bază rămâneau rușinea și vina. Cine avea habar când are loc ovulația și deci când cresc șansele/riscurile de a rămâne însărcinată? Rămâne așadar tributară rolului său, de dătătoare de viață a unor indivizi ce urmau să construiască societatea socialistă, nu să perpetueze seminția și proprietatea soțului. Asta urma să facă celebrul decret 770 din 1966, care interzicea întreruperea de sarcină.

    Simone de Beauvoir spunea, în 1949, că niciun stat „n-a îndrăznit vreodată să instituie coitul obligatoriu. […] A cere unei femei să facă copii e o imixtiune în viața ei mai profundă decât a reglementa ocupațiile cetățenilor”.[1] Nu-și imagina că noua orânduire, în state precum România, va face și asta. Așa cum atenționa totuși, URSS „a resuscitat astăzi tocmai aceste vechi constrângeri ale patriarhatului”[2].

    Ca să fim corecți, nici societățile capitaliste nu stăteau neapărat mai bine. Al doilea val al feminismului prinde putere și pentru că femeii i se interzice să-și decidă maternitatea. Reconstrucția post-belică trebuia să folosească bărbații care se întorseseră de pe front, nu mai era nevoie de femeile care asiguraseră funcționarea societății cât au lipsit ei. Așa că ele au fost îndemnate să rămână acasă și să facă copii.

    E notorie valorizarea gospodinei americance care își așteaptă soțul cu unghiile lăcuite și cu masa pusă (cu copiii duși în prealabil la culcare). Nimic nu trebuie să-l deranjeze pe furnizorul mijloacelor de trai, iar la dispoziția femeilor se pun diverse ghiduri și cursuri care să le perfecționeze abilitățile casnice.

    Avortul la cerere nu a fost o opțiune pentru femeile din multe state, iar mijloacele de contracepție au devenit marfă de contrabandă. Traumele sarcinilor multiple, lungi, nașterii grele și, mai ales, ale mijloacelor de trai restrictive – continuă. Controlul și libertatea de decizie a femeii în ceea ce privește rolul său de mamă mai au de așteptat și le voi trata mai pe larg în alt articol, pentru că le consider, alături de educație, o cheie în care trebuie să citim emanciparea feminină.


    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul 1, p. 98

    [2] Ibidem

    https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Gender_pay_gap_statistics

  • 3. Adorată, sau supusă?

    Grecia

    Am văzut în articolul anterior cum decade femeia de pe altarul de „zeiță” a fecundității, atunci când acest mister dispare. Rolul ei este tot acela de a da naștere urmașilor, însă poziția sa în societate se schimbă.

    Nici în lumea grecilor antici (aceiași care au creat-o pe Pallas Atena, zeița înțelepciunii) femeia nu-și depășea rolul de soție, sclavă sau prostituată. Dacă nu mai are tată sau soț (ori acesta nu are moștenitori), statul devine tutorele femeii considrată mereu minoră – el decide asupra bunurilor ei sau asupra ei ca persoană.

    Cu excepția unora dintre prostituate, aflate la marginea societății (dar care erau educate, inteligente, tratate ca egale de către bărbați) și cu excepția femeilor Spartei (care își îndeplineau rolul maternității așa cum îndeplineau bărbații rolul militar), femeile Greciei erau  limitate la rolul de soție și de gospodină.

    Prin urmare, după spusele lui Menandru și Aristofan, acestea au făcut uz de singura armă pe care le era permis s-o folosească, anume limba lor ascuțită. În Economicul, „femeii nu i se cere decât să fie o stăpână a casei grijulie, prudentă, cumpătată, harnică precum o albină, o intendentă-model.”[1]

    Roma

    În perioada Imperiului Roman, femeia cunoaște o poziție mult mai respectată decât în Grecia. Este „domina”, stăpâna casei, nu sclava ei, poate ieși pe stradă, poate participa la banchete, este considerată aproape egala bărbatului. Rolul ei se limitează tot la educația copiilor și supravegherea gospodăriei, dar are drept asupra propriei dote sau drept de tutelă în caz de divorț.

    Chiar dacă în perioada de sfârșit a Republicii femeia romană cunoaște o emancipare fără precedent, chiar dacă i se recunosc mai multe drepturi decât oricând, ea nu știe ce să facă cu ele, pentru că i se interzice acțiunea în mod concret.  Mai mult decât atât, femeile își pierd reperele, nu știu cum să se raporteze la noua situație și „rivalizează cu bărbații mai ales prin gustul pentru divertisment și prin vicii; însă nu sunt suficient de educate pentru a viza scopuri mai înalte.” [2] Nefiind educată, neavând independență financiară „ea e liberă, dar în zadar”[3].

    Invazia Romei de către triburile germanice aduce și obiceiuri patriarhale, căci forța brută era necesară pentru perpetuarea clanului. Asigurarea urmașilor era o prioritate, iar femeia trebuia să rămână aproape de grup. Pentru asta, aproape orice membru masculin avea drepturi asupra femeilor din familie.

    Evul Mediu nu aduce emanciparea, valoarea femeii e dată tot de fertilitate. Ea este în continuare proprietatea tatălui, soțului, fratelui, „femeia nu are niciun drept ca persoană”.[4]

    În sec al XI-lea , odată cu creșterea în importanță a statului, proprietatea și deciziile ce țin de viața femeii văduve revin regelui, însă prin intermediul unui tutore (în Franța, dar și în alte zone de pe teritoriul european). Chiar dacă femeia poate fi moștenitoarea averii tatălui, pentru că nu-și poate apăra singură domeniul, are nevoie de un tutore bărbat. Astfel, ea devine doar un „instrument prin care se transmite domeniul, nu deținătoarea lui”[5] și este în continuare proprietatea suzeranului. În perioada disputelor feudale, a cuceririi de noi proprietăți, puterea se află în mâna luptătorilor bărbați. Rolul ei rămâne așadar același, de a asigura urmași de sex masculin, de preferat, și de a supraveghea gospodăria.

    Secolul al XIII-lea aduce o schimbare de abordare, prin faptul că Biserica începe să slăvească rolul fecioarei Maria ca mamă a Domnului, iar femeia capătă mai mult respect. Poate chiar nașterea, cu toate chinurile și riscurile pe care le presupunea, le face pe femei să creadă într-o forță superioară care le ajută să treacă peste încercări. Poate și atitudinea care le e impusă, aceea de  fi supuse și caste, le face pe acestea să participe fervent la slujbele religioase, pentru că așa găsesc alinare pentru soarta ce le e decisă.

    Să nu uităm că, în Evul Mediu, dar și mai târziu, cel puțin în Europa creștină, mentalitatea făcea ca adulterul unui bărbat să fie iertat cu ușurință. Nu e oare o mișcare inteligentă să le dedici și femeilor o serie de personaje sfinte cărora să li se roage? Cine înțelege mai bine decât Maica Domnului frământările și suferințele unei femei? Noua religie monoteistă trebuie să se adreseze fiecăruia, pentru diversele nevoi. Astfel, înlocuiește multele zeități de dinainte cu sfinte care ajută în diverse spețe – pentru măritiș, pentru protecția de boală, pentru fertilitate. Enoriașele sunt atrase către biserică și devin astfel cele mai aprige apărătoare ale moralei creștine.


    La Pietà – Michelangelo (Basilica Sf Petru – Vatican)

    Mă refer în special la Europa pentru că din ea facem și noi parte, cu istoria ei ne identificăm. Condiția femeii se referă la această zonă, chiar dacă între zonele ce mai târziu au constituit România și restul continentului erau diferențe, împreună sunt diferite de dezvoltarea Imperiului Bizantin sau a Califatelor.

    Spre sfârșitul epocii feudale, noile reglementări cer ca feudele să aibă doar o contribuție bănească, nu și una armată, așa că domeniile pot fi acum conduse și de femeile moștenitoare. Femeia capătă putere, își guvernează singură proprietatea și, având dreptul să dețină avere, are același drepturi ca un bărbat. Cu condiția să nu fie căsătorită. Femeia este liberă până se mărită, sau după ce rămâne văduvă. Cea căsătorită este în continuare aservită maternității și soțului.

    Supușii nobililor erau egali în sărăcia lor. În gospodăria șerbilor amândoi au un cuvânt de spus. Cei în putere muncesc pe domeniul stăpânului, fetele mai măricele slujesc la curte sau îngrijesc de copiii mai mici sau de cei bătrâni și bolnavi. Femeia, revenită de la câmp, continuă să muncească în bătătură. În sec al XVI-lea, fiica se află sub tutela tatălui, apoi trece sub cea a soțului. Orice bun pe care în deține îi revine lui (el sau contravaloarea lui).

    Creștinismul impune monogamia, ceea ce dă avânt unei ocupații vechi de când lumea: prostituția. În Evul Mediu târziu, dacă femeia nu era măritată (castă, cinstită și supusă), călugăriță sau servitoare (la stăpân, sau în familie) risca să ajungă prostituată. Creștinismul își impune credința și îi pedepsește pe cei ce nu se supun.

    Prostituatele erau singurele femei care puteau decide pentru ele însele și puteau dispune de banii câștigați. Nu era o poziție ideală social, erau mereu bolnave, trăiau la marginea societății, în ghetouri, obligate să poarte semne distinctive și să nu se îndepărteze prea mult de strada pe care locuiau. Dar prostituatele de lux aveau o viață mai liberă decât femeile căsătorite.

    În orice poziție s-ar fi aflat, din perspectiva liberei alegeri, variantele erau limitate, iar femeia nu avea în mod concret libertatea de a acționa. Dacă era prostituată, era o proscrisă, ne-frecventabilă, dacă provenea dintr-o familie de țărani sau de muncitori, era condamnată la muncă grea toată viața, plătită și neplătită, iar dacă făcea parte din clasa privilegiată, era o pasăre într-o colivie.

    Renașterea reprezintă un salt enorm și pentru emanciparea femeii. Curtezanele sunt educate, culte, patroane ale artelor, admirate și invidiate de femei, iubite și respectate de bărbați. Statutul social și financiar de care se bucură permite și abateri de la normele morale creștine – nu doar curtezanele au cunoscut emanciparea, ci și femeile micii și marii nobilimi.

    Dezvoltarea economică a unor țări modernizează mentalitatea, la curtea regelui Franței ele sunt patroane ale artelor, iar asta le „redă femeilor prestigiul”[6] în toată Europa. Așa a început să se simtă prezența lor la curțile regale ale Europei și, chiar dacă doar în mod excepțional ajungeau să conducă un regat, li se recunoștea puterea de a influența regii, de a crea alianțe. Își fac loc într-o lume a bărbaților. Sunt muziciene, poete, sunt interesate de știință și de politică.

    Mme de Pompadour – Versailles

    Mme du Barry sau Mme de Pompadour au un cuvânt de spus în domnia lui Ludovic al XV-lea, Ninon de Lenclos, celebra curtezană, și-a permis comportamente de neimaginat pt acele vremuri. Prin faptul că își folosesc inteligența, ele încep să revendice o poziție în societate pe care va dura mult timp s-o cucerească. Cu toate acestea, prea puține meserii erau accesibile femeilor – erau cusătorese, spălătorese, guvernante. Femeile sunt adorate, pictate, cântate, dar nu sunt considerate egale.

    Cât despre cele din nobilime sau din clasele privilegiate, chiar și în domeniul artelor prezența lor era privită în cel mai bun caz cu scepticism, dacă le era permisă din capul locului. Totuși, ele sunt în continuare sortite rolului de mame și gospodine, oamenii culți ai vremii le pun la locul lor prin vocea lui Balzac: „femeia măritată e o sclavă pe care trebuie să știi s-o pui pe tron.”[7]

    Vom vedea în articolul următor cum dezvoltarea economică a unor țări a făcut loc femeilor în societate și cum ajung ele să-și facă loc și pe piața muncii. Astfel, vocea lor începe să fie auzită.


    [1] Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Volumul 1 ,  București, Editura Humanitas, 2022, p.  140

    [2] Ibidem, p. 147

    [3] https://www.teologie.net/data/pdf/PP-slujba-cununie.pdf (accesat 31.08.2022, ora 14:25)

    [4] Simone de Beauvoir, op. cit. p. 152

    [5] Ibidem, p.  153

    [6] Ibidem, p. 155

    [7] Ibidem, p. 183