Scriam în articolul anterior că mișcarea feministă a început să prindă glas întâi în rândurile aristocrației și apoi ale clasei de mijloc, unde femeile educate doreau întâi de toate dreptul de vot. Ne referim la sufragete ca la primele și cele mai marcante feministe, dar e important de spus că mișcarea lor și felul în care a fost ea percepută de societate vin după o perioadă lungă de nemulțumire.
Am încercat să fac o foarte succintă trecere prin istoria pe care o cunoaștem, ca să evidențiez faptul că mii de ani rolul femeii în societate a fost clar stabilit. Orice abatere de la normă a suscitat, cum era de așteptat, opoziție. Chiar dacă disparate, vocile care au strigat mai tare au început să sădească în mintea femeilor și bărbaților deopotrivă ideea că suntem ființe egale, care merită același respect. Că femeile sunt egale intelectual cu bărbații și că, dacă li se acordă șansa, vor dovedi că pot participa și ele la construcția lumii, altfel decât prin procreere.
Inventarea motoarelor a micșorat diferența de forță fizică dintre femei și bărbați, iar acestea au intrat în câmpul muncii. Alături de ei, uneori de copii, munceau până la epuizare câte 12-14 ore pe zi. Erau mai prost plătite decât bărbații (chiar și pentru munci comparabile), lucrau în condiții lipsite de igienă, iar când ajungeau acasă o luau de la capăt. Acum, tehnologia e o continuare a corpului nostru, dar atunci femeia trebuia să care apa în casă, să spele hainele murdare cu mâinile deja crăpate, în timp ce punea oala pe foc pentru fiertura de la cină. Condiția muncitoarei (dar și a bărbatului muncitor) devine o formă de sclavagism care nu mai poate fi trecută cu vederea.
Excedentul de forță de muncă a imigranților din SUA, competiția acerbă într-o piață capitalistă și lăcomia industriașilor (nu doar din SUA) fac viața insuportabilă. Sindicatele se implică în greva din New York din 1909 care durează 14 săptămâni și la care participă 20,000 de muncitoare din industria textilă.[1] Multe dintre ele adolescente, majoritatea imigrante, reușesc să pornească o mișcare care nu va mai putea fi oprită. Această „Revoltă” reprezintă inspirația pentru „Ziua Internațională a Femeii” (la origine „Ziua Internațională a Femeii Muncitoare”), care se sărbătorește pe 8 Martie.
Din păcate, la foarte scurt timp după revoltă, are loc tragicul eveniment cunoscut ca „Incendiul de la Fabrica Triangle”, unde au murit 146 de oameni (majoritatea covârșitoare femei tinere), 90 dintre ei sărind în gol de la etajul 9. Echipajele de pompieri care au ajuns la fața locului erau dotate cu scări ce abia ajungeau la etajul 6. Ușa de acces în atelierul unde lucrau înghesuite sute de femei se deschidea spre interior. Dintre cele două scări de evacuare, una era cuprinsă de flăcări, iar cealaltă încuiată. S-a spus că era o măsură de prevenție a furtului și că muncitoarele aveau o singură cale de acces pentru a fi verificate. Nu existau stropitoare și nici stingătoare de incendiu. Nu erau obligatorii. [2] (Un scurt documentar e disponibil pe HBO Max -„ Marele Incendiu”)
Suntem sensibili acum când vine vorba de socialism și comunism, dar, pentru noi, perioada trecută a lăsat o moștenire importantă. Diferențele de salarizare în România pe bază de gen sunt printre cele mai mici din Europa (pe locul 2). La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, marxismul înflăcărase sufletele și imaginația multora, muncitori și intelectuali, pentru că promitea o rânduială visată de la Cristos încoace. Partidele comuniste și cele muncitorești prinseseră avânt în mai toate țările bătrânei Europe.
De altfel, în cadrul întâlnirilor prilejuite de „Conferința Internațională a Femeilor Socialiste” (Stuttgart 1907, Copenhaga 1910, Berna 1915 , Stockholm 1917) se propune alegerea unei zile prin care să se promoveze, la nivel internațional, sufragiul femeilor. Aceasta este tema comună cu activistele feministe burgheze, ca minim pas pentru emanciparea femeii.
Dacă feministele din clasa de mijloc și aristocrația britanică erau parțial mulțumite cu viața lor, cele mai puțin privilegiate înaintaseră o agendă care țintea, în esență, drepturile omului. Ele vedeau necesară egalitatea de clasă ca primă condiție pentru emanciparea femeii. Prin vocea „bunicii comunismului”, Klara Zetkin, femeile cereau o legislație socială, educație și reglementări legate de sănătatea publică. Editor al ziarului „Die Geichheit” (Egalitatea), Klara Zetkin a activat ca avocat pentru drepturile femeilor și ei îi datorăm în mare măsură ziua de azi, care trebuie să fie o ocazie a conștientizării și acțiunii.
Începând cu 1975, ONU sărbătorește ziua de 8 Martie ca zi Internațională a Femeii și face activism (UN Women) pentru drepturi egale ale femeilor de pe glob.
Dreptul de vot
În același timp, în Marea Britanie, sufragiștii fac lobby pașnic pentru dreptul de vot al femeilor. Se mișcau prea greu, succesele nu erau vizibile. Astfel au apărut sufragetele. Au fost numite așa, sufrag-ette, pentru a minimiza importanța mișcării lor și pentru a le ridiculiza.
Se accentuează ideea sufragiului, dar femeile nu erau nemulțumite doar de asta. Nedreptatea era vizibilă în toate aspectele vieții sociale. Pentru accesul la educație superioară, o femeie avea nevoie de acceptul tatăui sau al soțului. Multe cariere le erau inaccesibile, precum cea de medic. Salariul plătit celor care predau era insuficient pentru un bărbat ce avea de susținut o familie, iar asta a facilitat accesul femeilor într-un domeniu care acum e considerat în mare parte feminin.
Din această cauză femeile erau dependente de soți, iar, dacă lucrau, o făceau pentru a completa veniturile familiei. În cazul puțin probabil al unui divorț, pentru că nu-și putea susține traiul, mama nu primea copiii. Așadar femeia rămânea captivă într-o căsnicie ca să supraviețuiască. Dacă era sărac, bărbatul își putea vinde consoarta în târg. Adulterul a fost considerat multă vreme o infracțiune dacă era comis de o soție. Așa au trecut secolele 18 și 19.
Nu e de mirare că femeile au văzut în dreptul de vot o ocazie de a pătrunde în legislativ, ca, de acolo, prin reprezentanții lor, să ceară și alte drepturi. Imperialismul Britanic, colonialismul altor țări și lăcomia industriașilor au făcut ca nemulțumirile oamenilor să explodeze.
Trecuse prea mult timp de la încercările sufragiștilor și nimic nu se petrecea, iar votul pentru acest drept suferea amânări, așa că unele feministe s-au radicalizat și au recurs la mijloace extreme. Au spart magazine, au dat foc, au pus bombe, s-au luptat la propriu cu poliția.
Emily Davison, după ce a fost arestată de 9 ori și a intrat în greva foamei de 7 (hrănită cu forța de 49 de ori) a sfârșit sub copitele calului Regelui George V la cursa de la Derby, în 1913, după ce a intrat pe pistă. Greva foamei era o practică destul de întâlnită (la care recurgeau și bărbații ce susțineau cauza), iar hrănirea forțată prin niște tuburi care mai fuseseră folosite puneau în pericol viața celor hrăniți
Noua Zeelandă acordase femeilor dreptul de vot în 1893, ceea ce a ațâțat spiritele în Europa. Se putea, vor reuși și ele. Le ajută primul război mondial, când mâna lor de muncă e necesară și apreciată. Obțin dreptul de vot în Marea Britanie, cu condiția să aibă peste 30 de ani și să dețină o proprietate (sau să fie căsătorite cu un proprietar). Abia în 1928 primesc drept de vot după vârsta de 21 de ani, la fel ca și bărbații, fără condiționări.
Noii Zeelande îi urmează Australia (1894), Suedia (1919). România acordă dreptul de vot odată cu Constituția din 1938. Elveția garantează acest drept abia în 1971. În Arabia Saudită, femeile primesc drept de vot pentru alegerile municipale în 2015. Iar în alte țări din lume, femeile au pierdut (sau sunt pe cale să piardă) puținele drepturi pe care le aveau.
Acest prim val feminist face puțină dreptate, chiar dacă nu aduce egalitatea. Dar aceste victorii pun bazele unei revoluții care se va întinde pe întreaga planetă. Odată cu dreptul de vot, femeile își pot face cunoscute solicitările. Rămâne să vedem în ce măsură au reușit. Scepticii ar spune că feminismul e desuet, depășit, sau chiar redundant, dar vom vedea că, și în zilele noastre, nu e o cauză câștigată. Încă.
[1] https://www.smithsonianmag.com/smart-news/american-garment-workers-who-helped-inspire-international-womens-day-180962364/#gXHV6kiTelvQEssi.99
[2] https://trianglefire.ilr.cornell.edu/story/investigationTrial.html
Mihaela Lupu 